Ora de sport care m-a dus în adâncimile durerilor mele și mi-a amintit cine sunt cu adevărat

Te rog nu citi dacă vrei ceva motivațional. 

Citește doar dacă ești dispus să te întâlnești cu durerea ta, ca să poți să ieși luminos din ea.

Tocmai am venit de la sala de sport, de la ora de stretching și sunt încă în echipament. Nu am răbdare ca să mă așez liniștită la masă, cu toate în regulă, ca să pot să îți împărtășesc ce aha-uri transformaționale am avut de la o simplă oră de lucru cu corpul fizic.

Am ajuns “din greșeală” la ora de stretching, căci eu voiam de fapt să fac o oră de cardio, însă am ratat momentul de înscriere și grupa de cardio s-a umplut. Așa că am ales următoarea oră convenabilă și am ajuns la stretching. 

Bine, m-am gândit, am mai fost cu un alt prof la clasa de stretching și am simțit că am lucrat, nu doar pentru creșterea flexibilității ci și pentru întărirea musculaturii, prin exerciții de izometrie.

Jumătate de oră a fost pentru întinderea și flexibilizarea musculaturii din spatele coapselor și genunchilor. 

Iar de când mă știu aceste exerciții au fost cele mai dureroase și dificile pentru mine. Trebuia să stăm culcați pe spate, cu un picior îndoit care să asigure punctul de stabilitate, iar celălalt picior întins spre cer, cu genunchiul perfect întins, iar cu banda trecută peste talpa piciorului, trebuia sa tragem piciorul mai înspre cap. Din ce în ce mai mult, din ce în ce mai dureros. Insuportabil. Apoi o scurtă pauză și tortura a început din nou. De patru ori pentru dreptul, apoi de 4 ori pentru stângul, cu scurte pauze între timpii în care trăgeam de picior spre cap. Cam 15 minute pe picior. Apoi 15 minute de tortura pentru celălalt picior.

Mi-am observat tot corpul tensionat, căutând să reziste durerii ce o simțeam în spatele genunchiului întins. 

Am respirat în repetate rânduri prin locurile dureroase și asta a ajutat, dar tot simțeam că mă lupt cu viața. Mă durea prea tare.

Apoi am început să îmi relaxez alte părți ale corpului, precum abdomenul, care nu era necesar să fie contractate, dar care erau. Și poate asta este o reacție normală a corpului la durere, să se contracte tot, ca semn de rezistență și opunere la durerea pe care o simțea corpul. M-a ajutat mult si asta. Ca să pot să izolez locul din spatele genunchiului și să îl las să lucreze.

Apoi, în acest proces repetat, o magie a început să se întâmple.

Mi-am amintit că am fost în copilărie la balet. Eram la grădiniță pe atunci și mergeam la ore de balet.

Îmi amintesc costumașul bleumarin de balet, papucii și bucuria orelor de balet.

Nu eram eu cel mai talentat copil, adică nu aveam flexibilitate ieșită din comun, dar simțeam că mă descurcam binișor. Nici nu am simțit că sunt mai prejos sau mai presus decât ceilalți copii. Simțeam doar bucuria de a fi acolo.

La un moment dat, la una dintre orele de balet, am reușit să fac sfoara. Singura dată în viața mea.

Am reusit!!! Eram tare bucuroasă.🙂

Nu conta nimic atunci, decât senzația mea interioară că am biruit în relația cu corpul meu și bucuria infinită de a-mi simți corpul întins, cu o durere plăcută ce se simțea pe sub încordarea mușchilor.

Și mi-am amintit cum eram atunci, în acel moment, la 42 de ani distanță, pe un alt continent, parcă într-o altă viață.

Mi-am amintit cum eram diferită atunci, în acel moment în șpagat,  față de toate momentele ulterioare când am încercat să fac sfoara și nu am mai reușit. Mai mult, nu am mai reușit să îmi ating de atunci vârfurile degetelor când mă îndoiam în față. Dar atunci, în momentul ăla am reușit.

Iar acel moment de flexibilitate, acel șpagat, a adus cu sine revelația unui fel de a fi, a unui fel de a simți și a gândi UNICE pentru momentul acela.

Am realizat ceva uluitor, acolo pe saltea în Buenos Aires, cu gândul și emoțiile la felul în care am fost atunci, când aveam cel mai probabil 5 ani, în sala de balet din Satu Mare, cu profesoara alături.

Atunci a fost ultimul moment în care am fost liberă. 

Liberă să mă joc, să nu fiu sora mai mare și responsabilă, să nu fiu copilul perfect. 

Liberă să explorez, liberă să mă mișc. 

Liberă să nu corespund așteptărilor celorlalți. 

Liberă să mă manifest în deplinătatea limitărilor mele și a spațiului infinit de devenire. 

Liberă să trăiesc în prezent. Liberă să mă bucur de familia mea și să le simt bucuria de a mă avea ca și copil.

În acel moment, în acea clipă când am reușit să fac sfoara am fost fericită și liberă.

Și atunci, în acel loc, în acel moment, a fost ultimul moment de libertate de care-mi amintesc.

Lacrimi au început să-mi curgă pe față, cu gândul la mine liberă. Știu cum eram. 

Simțeam în toată ființa mea acea libertate de a fi eu însămi, fără apăsarea de a corespunde așteptărilor altora. 

Libertatea interioară de a nu-mi păsa de ce gândesc sau ce vor de la mine alții. 

Libertatea de a fi bine cu mine.

Și cu piciorul întins și suspendat, fixat în durere de o banda roșie pe care o trăgeam cu determinare spre mine, în sala din Buenos Aires, vedeam cu drag și cu multă iubire nu doar acel copil liber care am fost, ci întregul fel de a fi de atunci. Îl simțeam în corpul meu. Ca un fel de fi, ascuns ca o comoară tainică, în adâncimile unui ocean, într-un oraș subacvatic aparținând parcă altei lumi.

Nu știu exact ce s-a întâmplat după acel moment.

Nu-mi amintesc exact când a venit momentul în care banda roșie a existenței umane a început să mă strângă și să mă limiteze.

Poate a venit odată cu școala și cu nevoia de a performa (care sigur nu e o nevoie cu care te naști). Poate a venit odată cu așteptările părinților de a fi cuminte, isteață, harnică.

Poate se numește pur și simplu maturizare.

Însă simt cu toată ființa mea, că libertatea mea a rămas în urmă, în acel șpagat, odată cu libertatea și bucuria de a trăi fără limite.

Iar mâinile mele bine înfipte în banda roșie de care trăgeam ca piciorul să se apropie de mine, erau exact ca gândurile și așteptările celor din jur, pentru care am făcut compromisul de a renunța la libertatea de a fi eu.

Mi-am dat seama în acel moment, fiind efectiv în două locuri simultan, că mi-am chinuit atât de mult interiorul ca să corespundă exteriorului, l-am traumatizat atât de mult, l-am torsionat, răsucit, rupt, încovoiat, despicat, bătut, nimicit, ignorat, desfigurat încât tot corpul a devenit rigid în acest proces. Nu a avut de ales și poate că bine a făcut, căci a fost nevoie să supraviețuiască cumva.

Am trădat și am lăsat în urmă acea formă de libertate de manifestare și am înlocuit-o cu dorința… de a fi iubită și apreciată de alții, în special de părinți sau poate în primul rând de părinți.

Vreau să mă înțelegi clar: mi-am torturat interiorul ca să corespund exteriorului. Am căutat să fiu ceea ce nu eram. Am căutat să corespund. 

Îmi doream atât de mult să fiu normală și am fost dispusă să renunț la darurile mele ca să încap în micimea viziunii altora despre ceea ce înseamnă viața.

Iar pentru afecțiunea după care tânjeam, tortura la care m-am supus ani de-a rândul, a fost mult mai dură și mai dureroasă decât încăpățânarea mușchilor mei de a se întinde, acolo pe salteaua din sală.

Am plâns ca un copil… De dor de mine… De fraiera ce am fost… De cruzimea pe care am exercitat-o către mine ani de-a rândul.

Am plâns pentru fiecare compromis pe care l-am făcut ca să obțin iubirea cuiva, afecțiunea sau atenția cuiva.

Am plâns pentru fiecare existență vie, îngropată și nimicită de așteptările proprii sau ale altora.

M-aș fi chircit pe o parte, în poziția copilului dacă nu aveam oameni în jur și aș fi plâns în hohote.

Dar nu am făcut-o. 

Am adus recunoștință universului și lui Dumnezeu pentru că am ratat ora de cardio și pentru că am fost atât de prezentă cu corpul meu încât să las tensiunile să iasă și să redescopăr cine am fost dintotdeauna.

Am venit în grabă acasă, ca să pot să-ți scriu, cu speranța să-ți atingă inima și să te reconecteze cu acea parte din tine care este încă acolo, e vie și vrea să iasă la suprafață. 

Vrea să o vezi, să o îmbrățișezi și să îți amintești că a fost dintotdeauna acolo pentru tine.

Te-a ghidat, chiar și atunci când tu ai ales să o renegi, te-a îmbrățișat atunci când erai dură cu tine, te-a vindecat atunci când ai tras prea mult de tine. A fost salvarea ta în momente de cumpănă.

Nu știu dacă ma-ntelegi sau dacă esența mesajului a ajuns la tine.

O oră de sport e o oră de vindecare dacă ești deschis să auzi ce spune corpul tău. Sau e pur și simplu o oră în care te lupți cu tine. Sau e o oră în care te răzbuni pe tine că ai mâncat mult. Sau e o oră în care lucrezi nemulțumirea față de tine.

Dar poate să fie o oră de a aduce lumină în trecut și în corp, în inimă, ca o rază care te poartă spre dureri trecute pe care poți să le vindeci atunci, în clipa aceea.

Îți mulțumesc că ai citit până la capăt acest articol.

Iar acum la final, te rog să îți dai 1 minut să te reconectezi cu ultimul moment în care te-ai simțit cu adevărat liber. 

Inchide ochii. Respira. Adu în prezent starea aceea, vezi cum s-a simțit în corp, descoperă ce emoții sau stări ai trăit. Așa, încet…

Iar mai apoi te rog să-mi lași un comentariu cu “am găsit” dacă te-ai reconectat cu starea aceea de bucurie și libertate și ai reușit să o aduci în prezent.

Fie ca acel tu, să fie actualizat în prezent și liber să se manifeste. Căci, în fapt, orice altceva e o iluzie.

Cu iubire,

Monica