În căutarea unui trecut glorios – Fractalul Argentinei

Prima surpriză și provocare pe care viața în Argentina mi-a oferit-o, a fost să înțeleg cum e posibil ca o țară să aibă două cursuri valutare atât de diferite.

Cum și de ce se întâmplă asta, nu voi detalia, pentru că vreau să vorbesc mai mult despre fractal decât despre situația economică a țării.

Cursul oficial valutar este de 350 dolari argentinieni pentru 1 USD, iar cursul real cel obținut la casele de schimb valutar este de 950 dolari argentinieni pentru un USD. Adică aproape de 3 ori mai mult.

La nivel de fractal, asta înseamnă o diferență majoră între realitatea oficială, și ceea ce vor să transmită ca imagine, și viața reală așa cum se simte ea zilnic. Pentru că această scindare se resimte și în diferențele semnificative între locurile unde stau localnicii și locurile destinate turiștilor.

Ca să putem să experimentăm viața în locurile în care stăm, alegem să locuim și să trăim precum localnicii: luăm un apartament Airbnb, într-un cartier frumos dar nu în zonă turistică, facem cumpărături de la magazine locale, mâncăm la restaurante pentru localnici, mergem la sala locală etc.

În acest mod, recunosc că au fost primele 2 săptămâni în Buenos Aires, și mă întrebam sincer ce naiba căutam aici, căci nu reușeam să găsesc frumosul în locurile acestea.

Ieșeam pe stradă, mă uitam la blocurile gri din cartierul „bun” în care stăm, vedeam oamenii îmbrăcați în haine gri, având parcă gânduri tot gri, mergând la joburi gri, într-o lume gri. 

Și pe străzile de pe lângă blocul în care stăm, viața cam așa arată. Magazine cu opțiuni relativ puține, cu produse de calitate relativ scăzută, la prețuri mult mai mici decât în România. Poate câte un local, sau câte o cafenea ce arăta ceva mai colorată decât restul cenușiului ce ne înconjura, mai apărea pe traseul meu de explorare.

Cu două excepții…

Ieri când am ieșit la plimbare, am urmat pur și simplu lumea care curgea într-o anume direcție. Și BUM, un spațiu nou, colorat precum un foc de artificii, efervescent ca o apă minerală agitată, s-a deschis în fața noastră. 

Locul era destinat să atragă turiști, desigur, și era deservit de argentinieni extrem de binevoitori și vorbitori de engleză. Erau clădiri extrem de colorate, cu picturi murale, un târg interminabil de manufacturieri, miros de mâncare și bere, suporteri de fotbal și piața umplută de sonorul difuzării unui meci de fotbal.

Iar această manifestare a culorii se întâmplă cel mai mult pentru turiști, la 3 străzi distanță de griul care umple zilele, de luni până joi.

Al doilea loc în care am văzut din nou culoare, a fost SINGURUL loc colorat pe care l-am vizitat pe traseul autobuzului hop-on-hop-off: Barrio de La Boca.

Aici, localuri și magazine colorate așteptau cu brațele deschise turiștii, în contrast cu toate clădirile, piețele și locurile lipsite de culoare pe care le văzusem până atunci.

Dualitatea între ce este oficial și ce e dedesubt am observat-o și printr-un număr record de magazine de lenjerie. Cel mai mare număr de magazine pe care le-am văzut vreodată: mai multe magazine de lenjerie decât magazine de haine! 

Da, și eu mi-am pus întrebări de genul „ce înseamnă asta”, și imaginația mea colorată mi-a dat o mulțime de alternative de răspuns, dar din păcate, nu intră în tema acestui articol despre fractali.

O altă discrepanță majoră este între lumea „normală” a localnicilor, unde vezi ruine, magazine închise, clădiri dezafectate, case și blocuri vechi și destul de puțin construcții noi, și lumea capitalistă, cu un cartier rezidențial, în stil impecabil modern, frumos amenajat, alături de un cartier de clădiri de birouri. 

Aveai senzația că intri într-o altă lume, ca și cum te-ai teleporta din America de Sud în centrul financiar al Londrei.

O lume blocată, sugrumată

Primul lucru pe care l-am constatat după ce am ajuns în taxi, a fost că am o estimare de o oră pentru un drum de 39 de km, în contextul în care părea că o bună parte a drumului este pe autostradă.

Și hai să îți spun că la kilometri întregi de la intrarea în oraș, autostrada cu 4 benzi era gâtuită de șiruri, parcă interminabile, de mașini.

La fel s-a întâmplat și cu excursia cu autobuzul turistic, unde lucrurile au mers încet și greu: am luat bilete dintr-un loc, dar trebuia să mergem altundeva să luăm autobuzul. Am stat mult în trafic pe străduțe înguste, am așteptat mult după el, iar când a venit, au venit 3 deodată. 

Oamenii stăteau într-o coadă imensă deja, iar sistemul de sonorizare nu mergea la primul, al doilea autobuz nu lua turiști, al treilea a venit greu. Iar când să mergem mai departe pe traseu, a trebuit să coborâm ca să luăm un alt autobuz și să stăm la coadă din nou.

Am renunțat.

Și cam așa merge și economia acestei țări: greu, sugrumat, închis, iar cei mai mulți oameni au renunțat să creadă că se mai poate și altfel.

Până și câinii se lasă greu conduși în țara asta și progresează cu greu.

Poate îți vine să râzi, dar am văzut cel mai mare număr de câini încăpățânați pe care i-am văzut oriunde altundeva pe Terra. 

Câini care se proptesc în patru picioare și frânează, și stăpânii îi trag cu lesa de gât să înainteze, și câinii nu vor să meargă. Fie nu vor să iasă din bloc, fie nu vor să meargă de lângă mașină, fie pur și simplu se plictisesc din umblat și nu mai vor să meargă. Adică și câinii sunt încăpățânați în țara asta, exact așa cum este economia. 

Poate binecuvântarea locului este dată de conectarea oamenilor cu viața fizică și cu lumea vieții fizice. Și deși, teoretic, sunt la nivel de supraviețuire, bucuria pe care le-o aduce conectarea cu viața fizică, îi ține într-un soi de echilibru în care își permit să-și ofere momente de relaxare și momente de bucurie. 

Străzile abundă de magazine de dulciuri. 

Între fiecare două colțuri de stradă există cel puțin un magazin de patiserie, cofetărie sau gelaterie. Sunt extrem, extrem de multe magazine de genul acesta. 

Vezi după-amiezile și serile cum ies două doamne mai în vârstă la o cafea, sau beau pur și simplu un cappuccino sau un ceai, și mânâncă patru prăjiturele micuțe. 

Vezi oameni care își încep ziua cu fel de fel de deserturi generoase: de la pancakes, fursecuri și tarte, până la prăjituri care mai de care mai colorate și apetisante. 

Au restaurante cu mâncăruri cu porții generoase și sunt experți în pregătirea cărnii de vită. Știu că au și vinuri argentiniene bune, dar pentru că noi nu bem vin, nu am experimentat acest lucru, în schimb, vin cu o ofertă bogată ce îți încântă papilele gustative. 

E plin de restaurante, magazine cu legume și fructe frumoase, cofetării, magazine de dulciuri, prăjituri și inclusiv câteva magazine de carne.

Deci cumva traiul de supraviețuire este pe linia luminoasă a acestui tipar de supraviețuire, încât oamenii se bucură de elementele fizice. 

Pe lângă zona aceasta de conectare cu fizicul prin mâncare, au o zonă de conectare cu fizicul prin mișcare. 

Încă nu am apucat să merg la o milonga, care se spune că sunt fantastice, dar am avut șansa să văd câteva săli de sport pentru că mi-am căutat și o sală la care să merg, și în contextul acesta am descoperit săli de sport pline de oameni. 

Clasele sunt foarte variate și foarte faine. Pe lângă antrenamentele pe care poți să le faci în sala de forță, sunt clase extraordinar de antrenante, bazate pe dans, bazate pe yoga, dinamice, pe bicicletă, nu doar spinning, ci există metodologia asta RPM și e un enjoyment să mergi la sală.

Și aici aș vrea să povestesc o chestie un pic diferită față de ce am văzut în Europa sau în alte părți ale lumii. În sălile de unde se fac antrenamentele de grup există o lumină principală pusă pe instructor, care are microfon, iar restul sălii este într-un soi de semiîntuneric, în așa fel încât fiecare persoană să poată să lucreze în intimitatea ei, în ritmul ei, să nu se compare cu alții, să nu fie deranjată de alții și să se poată concentra pe ea însăși. 

Așa că, în clasele de yoga sau de stretching unde stai singur și unde există muzică faină care se potrivește cu ceea ce face instructorul, ai această posibilitate de a face în ritmul tău, fără să te simți judecat, pentru că lumina nu este pe tine. Și din nou, este un context în care ți se dă spațiul să te conectezi cu tine în spațiul acesta de conectare fizică. Iar sălile sunt arhipline și există o energie în general foarte bună la săli.

Iar în contextul acestor experiențe, o carte mi-a atras atenția din biblioteca Airbnb-ului în care stăm. O carte TAO, cel mai probabil este un cadou făcut proprietarului acestui apartament. În care spune că lupta de transformare economică a Argentinei e pierdută în contextul în care pe partea spirituală și pe partea de creștere, de ieșire din tipar, de transformare adevărată, oamenii sunt complăcuți în ceea ce este și își găsesc alinarea în conectarea cu viața fizică. 

În ansamblu, percepția mea despre Argentina este că este o măreție trecută, ascunsă, inaccesibilă, veche, așezată sub praf, dar la care oamenii locului încă mai speră. Speră să poată să se reconecteze sau să readucă Argentina la acea măreție, uitând poate că niciodată nu te întorci înapoi la ceva, ci de fiecare dată transformi experiențele prin care ai trecut și dezvolți un nou nivel de ordine, de înțelepciune, de percepție din care să acționezi, din care să ființezi.

Și am văzut lucrul acesta mai clar atunci când am vizitat Cementerio de la Recoleta, unde este înmormântat președintele Peron și soția lui foarte iubită, Evita Peron.

Cimitirul acesta este o capodoperă de monumente funerare și se vede că în momentul în care ele au fost create, Argentina a fost un loc bogat în care oamenii gândeau spiritual despre existența lor și trecerea în neființă. Iar cimitirul acesta a rămas efectiv ca un muzeu, iar monumentele funerare sunt în paragină. 

Măreția acestui cimitir a fost înghițită de blocurile care s-au construit în jurul său, de lipsă de grijă față de monumentele funerare, de un mindset care este mai mult orientat către supraviețuire decât către înălțare spirituală, în prezent, pentru că nu au rezolvată nevoia de bază. 

Frumosul a fost îngropat de o tentativă capitalistă de existență a Argentinei. 

Mai există câte o casă foarte frumoasă, ce se vede că e veche, construită în stil vechi, iar în jurul ei vezi clădiri noi, funcționale, nu neapărat frumoase. Și ai senzația că acea lume, nici nu pot să zic capitalistă, într-un fel din dorință de a ajunge la un capitalism și la un echilibru sănătos, a adus un soi de apăsare în care a năruit și ce a fost frumos și valoros cândva. 

Guvernele care s-au perindat nu au putut să susțină intenția de implementare a acestui capitalism în Argentina, și asta îți dă senzația că ești scindat între două lumi. Și singurul lucru pe care poți să-l faci între cele două lumi este să te bucuri de viața fizică, pentru că e cea mai bună modalitate de coping.

Indiferent unde ești, și locul în care te afli tu funcționează pe baza unui fractal. Și poți să-ți dai seama de fractalul acesta dacă te uiți mai bine la realitatea locului: magazinele pe care le vezi, cum se îmbracă oamenii, cum se poartă ei pe drum sau în magazine, ce mașini conduc, câtă natură este în jur sau cât de mult o respectă, cum arată clădirile, cât de înghesuite sau de îndepărtate sunt una de alta, ce culori predomină.

Acum, lasă-mi te rog în comentarii, un cuvânt care descrie cel mai bine fractalul locului în care locuiești.

Monica Ion