Doi copii stau față în față, iar între ei se așterne un maldăr de jucării colorate.
Sunt mici, au poate 6-7 ani.
Seamănă foarte mult, ar putea să fie chiar din același cartier. Ar putea să fie vecini.
Au ochișorii închiși la culoare, gene lungi și negre și sprâncene clar definite.
Unul, Ahmed, are o keffiyeh în jurul gâtului, pentru care cel mai probabil mama l-ar certa că nu o poartă regulamentar, un tricou albastru spălăcit, probabil purtat de frații lui mai mari. Are pantaloni de trening uzați și cu mici găuri și agățături.
Celălalt, Moshe, are un kippah pe căpșor, un tricou curățel alb dar întins de atâta spălat, niște pantalonași zdrenţuiţi, albaștri, ce par a fi de in.
Se uită curioși unul la celălalt.
Moshe pare sfios, dar curiozitatea lui e mai puternică decât orice rușine, așa că face el primul pas.
Ahmed s-ar arunca direct în maldărul de jucării, dar face doar un pas mic spre Moshe, fără să își mute centrul de greutate către celălalt copil. Zâmbește.
Moshe doar atât aștepta🙂
Se aruncă ambii în maldărul de jucării. Explorează, se joacă, descoperă.
Se uită din când în când unul la celălalt, bucurându-se fiecare în parte de minunea pe care întreaga lume le-a oferit-o, în acea clipă, prin maldărul de jucării.
La un moment dat, Moshe a găsit un trenuleț extrem de interesant ce i-a atras atenția și celuilalt copil.
Inițial Ahmed a privit cu curiozitate, apoi s-a adâncit în maldărul de jucării, a găsit locomotiva și s-a dus la Moshe să îi ceară trenul. Acesta i l-a cedat fără rezerve, curios fiind cum ar putea să transforme partenerul lui de joacă toată experiența. Apoi, Moshe a găsit șinele și, pas cu pas, cei doi au asamblat șinele și trenul împreună, bucurându-se fără cuvinte, fără ceartă, de toată experiența.
Apoi, la un moment dat, în spatele fiecăruia au apărut părinții lor, descumpăniți, cu urlete ce nu făceau sens pentru cei doi copii care se jucau liniștiți.
Cei mici au făcut ochii mari de spaimă și cu nedumerire pe față, s-au blocat în joaca lor, înghețând, fără să miște sau să clipească.
Părinții lui Ahmed strigau să nu se joace cu evreul, că e rău, că îl urăsc, că le-a făcut mult rău. Că îi bombardează și că din cauza lui au pierdut părinții și fii dragi. Că din cauza lui nu au mâncare, că trăiesc în sărăcie. Că el, evreul, îi urăște și că a ucis prieteni, a distrus spitale și școli… că e un copil demn de urât.
În vocile părinților se aude dorința de răzbunare a trei generații, durerea și suferința pierderilor și neputințelor lor. Și chiar acolo, în clipa aceea, puneau toată durerea în cârca copilului lor și contorsionau inima bietului copil.
Părinții lui Moshe priveau terorizați scena.
Cum să se joace copilul lor cu unul din tabăra vecină?! Așa ceva e interzis. Strigau cu deznădejde ca Moshe să vină către ei, ca și cum o graniță nevăzută îi reținea să facă un mic pas spre el.
„Haide, lasă-l, ai prieteni destui. TU nu știi că ăsta ți-a amenințat familia, că din cauza lui nu poți să trăiești liniștit în țara ta?! Că imediat ai lui scot armele și ne termină pe toți. Haide, nu mai sta nici o clipă!!”
Mama lui Moshe pare terifiată, în timp ce pe fața tatălui lui începe să se citească furia și ura.
Moshe nu mișca. În mintea lui, în sângele lui, în inima lui se cuibărește sâmburele de credință că prietenul lui, Ahmed, nu e bun.
Ahmed stă și el pe loc. Ura tatălui său îl irită atât de tare! Nu are cuvinte să explice ce i se întâmplă, dar dintr-o dată, simte ce simte tatăl lui. Mai întâi frica o simte în genunchi, care încep să tremure și mai apoi acea stare îi cuprinde tot corpul. Nu înțelege ce i se întâmplă.
Apoi aude vocea tatălui care insistă să-l lovească pe celălalt copil și să fugă.
Știa că trebuie să-l urască pe Moshe, dar el nu simțea asta.
O parte din el voia să-l asculte pe tata, o parte din el voia să continue joaca cu Moshe, prietenul lui.
Cu ochisorii negri privea spre stânga, spre Moshe și zâmbea. Apoi, când auzea vocea tatălui se uita spre dreapta, spre părinții săi, cu regretul și tristețea profundă a unui copil căruia îi iei jucăria preferată.
Cele două imagini nu încăpeau, pur și simplu, în aceeași poveste, și erat atât de încurcat. Nu știa ce să simtă. Nu știa ce să gândească, nu știa ce să facă.
Își iubea și părinții. Îl iubea și pe Moshe. În sufletul lui, în acea clipă, era doar iubire.
Apoi, un șuierat de bombă s-a auzit, urmat de o lovitură de șoc care i-a trântit pe toți la pământ, îngropați de clădirea de alături care s-a dărâmat peste ei.
Patru părinți au murit cu ura în inimă.
Doi copii au murit cu iubire în inimă, având ultima șansă să se joace și să se cunoască înainte ca dramele din mintea adulților să le infesteze sângele.
A fost o tragedie sau o binecuvântare?
…….
Ce am scris mai sus a fost doar un exercițiu de imaginație care mi-a adus lacrimi în ochi, când m-am gândit la copiii aceia care voiau să se joace pe un tărâm imaginar al tuturor posibilităților. Un tărâm curat de programările adulților.
De câteva generații așa sunt oamenii din Israel și Palestina, programați să se urască unii pe alții, învățați că cealaltă parte e de vină, că ceilalți sunt răi, că ceilalți sunt răspunzători de nefericirea lor, că trebuie să-i urască pe ceilalți, că trebuie să îi ucidă, că trebuie să se ferească de ei ca de lepră.
De 2000 de ani unii sunt mai buni, unii spun adevărul, unii sunt cei aleși, în timp ce toți ceilalți sunt… alții care nu suntem noi. Deci nu sunt buni.
Și cel mai adesea, această diferențiere creează distanțe imaginare între tine și alții, bazate pe teamă și manipulare.
Cel mai adesea uiți, și uităm, că suntem parte din marea masă care se numește umanitate.
Și dacă pentru o clipă ai avea smerenia să vezi că tot ce vezi în alții ai și tu în tine (Legea Reflexiei), nu ai mai avea atâta grabă în a găsi ce te diferențiază, ci poate ai avea disponibilitate să vezi mai mult ceea ce te apropie de alții.
Dacă ți-ai aminti că cel din fața ta, indiferent ce nație sau ce religie are, e un “alt tu”, ca parte din măreția vieții, că este o manifestare în timp și spațiu a eternului Divin, crede-mă că i-ai întinde jucăria, sau o mână atunci când are nevoie. I-ai zâmbi. L-ai îmbrățișa.
Crede-mă că nu ai distruge școli sau spitale prin bias-urile pe care le programezi în copiii tăi, din propriile temeri și neputințe.
Da știu, nu trăiești acolo, și cel mai probabil îți spui că tu nu faci asta.
Când dai vina pe celălalt copil, pe părinții lui, pe doamna învățătoare, pe bunica, pe tata, pe mama, pe politicieni, pe guvern, pe șeful tău, pe clienți, pe alți șoferi din trafic, pe alții în general, regret să-ți spun, dar faci exact același lucru.
Iar tu, de câte ori dai vina pe altcineva ești ca părinții lui Moshe și a lui Ahmed. Adică nu ești tu ca esență divină, ci manifești programările generațiilor anterioare despre cine e bun și cine e rău, care religie e bună și care nu, care nație e bună și care nu, ca și cum ca tu să fii bine sau bun, altcineva musai trebuie să fie rău.
E o mentalitate standard de supraviețuire și de sărăcie.
Știi, cea mai comodă variantă de gândire este să “delegi” răul în curtea altuia. Să nu îți asumi responsabilitatea vieții proprii ci doar partea luminoasă, și să spui incredibila și fantezista poveste că tu ești bun și celălalt e rău. Iar asta este calea sigură să îl transformi pe celălalt în persecutorul tău, ca o profeție care se auto adeverește.
Și uite astfel, generații de oameni își spun aceeași poveste, generații de oameni trăiesc în război, își distrug reciproc casele, școlile, spitalele. Iar poveștile din spate le perpetuează realitatea.
Dacă pentru o clipă, doar pentru un moment, ai admite că celălalt are și plusurile lui, precum și tu îți ai minusurile tale (Legea Dualității), e ca și cum părinții lui Moshe și ai lui Ahmed s-ar uita pentru un moment cu drag la copiii lor care se joacă împreună, fără să proiecteze asupra lor viziunea lor de viață.
Nu l-ar vedea pe celălalt nici bun nici rău, ci doar un copil, esență divină, care se bucură de viață în acea clipă.
Nu ar cădea atâtea bombe.
Și poate, am avea șansa să ne alegem, ca umanitate, războaie demne de nivelul de evoluție la care am ajuns: cu foametea, cu bolile, cu lipsa de resurse etc. E și asta o luptă, dar una care unește și nu una care e despre supraviețuire.
Acum, în timp ce scriam, mi-am amintit ce am învățat de la doctorul Kim Jobst, în primul webinar susținut de el pentru comunitatea Inspired Life. (webinarul a fost disponibil când a fost live, iar apoi pentru perioadă limitată, exclusiv pentru clienții Inspired Life)
La începutul prezentării sale, doctorul Kim a făcut câteva distincții importante legate de felul în care omul vede viața, și a menționat 3 aspecte, ca parte din aceeași reprezentare a realității:
1. sinele, cine crezi că ești, partea umană
2. non-sinele – adică altcineva decât tine
3. întregul, dat de sine și non-sine împreună, ca două părți perfect complementare ce împreună fac un UNU indivizibil, adică Dumnezeu.
Când am înțeles profunzimea a ceea ce a spus, m-am întrebat ce mai urmează să vorbim în cele 80 de minute rămase din cele 90. Căci esența vieții însăși se poate reduce la dualitatea care creează întregul.
În această imagine, Moshe și Ahmed sunt un întreg. Sunt UNUL.
Părinții lor, în spatele lor, bunicii lor, străbunicii lor și toate generatiile anterioare sunt un întreg.
Palestina și Israel sunt un întreg.
TU și cu mine, acum când citești aceste rânduri, suntem un întreg.
Așa că acum, la final, te rog din suflet un singur lucru. Fii atent de câte ori îți spui povestea de victimă, că alții sunt de vină.
Și nu trebuie să faci o mare schimbare, ci doar să-ți pui întrebarea: ce câștigi când îți spui acea poveste.
Așa, măcar ești sincer cu tine și îți dai o șansă reală să schimbi povestea de bine sau rău, în povestea Întregului.
Trimite te rog, mai departe, dă share la povestea lui Ahmed și a lui Moshe.
E povestea ta și povestea mea. Doar că acum ai șansa să o faci povestea “noastră”, a întregului.
Te îmbrățișez cu iubire,
Monica
