Am crezut că tata nu mă va dezamăgi

Shape your Brain, shape your Universe

Am crezut, din adâncul sufletului meu, că tata nu mă va dezamăgi niciodată

Era joi dupămasă și stăteam cu ochii pe ceas, așteptând să vină ora la care părinții ajung de la lucru. Am ajuns acasă de la scoală, am mâncat repede ceva și am început să îmi fac temele, încercând sa termin cat de multe până să vină tata. Era doar 14.30 și mai aveam două ore de așteptat!

Dar oricât de mult încercam să mă concentrez pe teme, gândul îmi zbura la timp și la momentul în care tata va veni. Îmi imaginam în minte, cum va veni el acasă, apoi mergem împreună la librărie. Offf, e doar două și treizeci și cinci de minute! Mai e așa mult!

Cu o zi în urmă, tata mi-a promis că vine cu mine să îmi cumpere un ghiozdan, pe care l-am ales eu. Primul ghiozdan ales de mine! Era negru și avea desenat pe el o pisică cu ochi pătrunzător de verzi.

Am început temele la matematică, ca să treacă timpul mai repede. Îmi plăcea matematica mult și mă gândeam că poate așa nu voi simți minutele de așteptare… În plus, profa de mate era destul de severă și ne și dădea mult de lucru, așa că trebuia să mă grăbesc să termin temele pentru a doua zi.
Să mă mai uit la ceas… Abia aștept să vină tata.

Vom trece pe lângă liceu, mergem prin parc și apoi o luăm spre librărie, pe Calea Traian. Va fi așa fain!

Voi intra cu tata în librărie, și voi cere ghiozdanul negru cu pisica, și o să îl rog pe tata sa verifice dacă e bun.
Cat e ceasul? Ohhh, tot mai e o oră de așteptat…

Să mai fac câteva din problemele de mate.

Să vină odată tata.
Și vom merge prin centru și voi fi eu cu tata. Chiar vine el cu mine sa cumpărăm ghiozdan! Și el știe dacă e unul bun sau nu. Și poate să mă sfătuiască. Chiar e important să vină cu mine și să mă ajute să îl cumpăr. El chiar se pricepe! Și acum, e chiar special, pentru că de majoritatea ori mama vine cu mine la cumpărături. Tata nu prea vine. Nici nu prea vorbește mult cu mine. Dar ieri a promis că vine mai repede acasă și apoi mergem împreună.
Sună cineva la ușă. Fug să deschid.

E Mama…

Dar de data asta așteptam sa vina tata mai repede, pentru că mi-a promis ca vine mai repede puțin, ca să ajungem la librărie înainte să închidă.

E deja patru și jumătate și dacă tata nu ajunge repede acasă, nu mai avem timp să mergem să luăm ghiozdanul.

Eram îmbrăcată, gata de plecat din casă, numai să vină odată tata!

Mă ridic de pe scaun, nu mai pot să ma ocup de teme, pur și simplu nu mai am răbdare. Umblu prin cameră în lung și-n lat, fac ture prin casă.

Mama mă întreabă de ce stau ca pe ace.

Il aștept pe tata.

Mă uit a nu-știu-câta oară la ceas, ceasul vechi de la bunica, maro, cu cadran auriu și numere romane… mai sunt 5 minute pana la 5. Dacă nu vine acum, nu mai putem să mergem împreună.
Dau nas în nas cu mama în sufragerie și cu ochii în lacrimi îi spun că tata nu a venit…

Probabil ca nu mai ajunge, spune mama.

Ba da, mi-a promis ca vine și va veni. Știu că va veni. Mi-a spus că mergem împreună.
Mă mai plimb dintr-o cameră în alta, trec pe hol și mă opresc în final în bucătărie, cu ochii pe ușa de la intrare și cu urechile ciulite să aud când vine liftul. Stau și mă uit la ușa alba, la yala albastră și îmi simt fiecare bătaie a inimii. Ascult atât de atentă fiecare mișcare din bloc, încât am senzația că știu cum îl urechează tanti Tarța de la 4 pe fiul ei Cezarică. Se aude liftul. Îmi țin respirația… mai e doar un minut. Dacă nu vine acum, nu mai putem sa mergem împreună. Se oprește liftul, se deschide ușa liftului, cineva iese, dar când se închide ușa, îmi dau seama ca liftul s-a oprit la 4. Era scârțâitul de la 4. Ca să ma conving, ma duc până la ușa de la intrare, poate totuși m-am înșelat. Nu. A fost la 4.

Ma uit la ceas. E 5 și 5. Tata nu a venit. Acum și dacă vine, e prea târziu…

Nu a venit… Alerg la mama cu ochii în lacrimi, tata nu a venit.
Și mi-a promis…

Mama a spus
Ce te miri, știam că nu o să vină.

O lume s-a năruit în mine.

Am crezut din adâncul sufletului meu ca tata nu mă va dezamăgi niciodată. Am crezut că pot conta pe el întotdeauna. Că dacă el promite, face. Am crezut că dacă nu prea vorbește cu mine și totuși se hotărăște să vină cu mine să îmi ia ghiozdan, înseamnă că sunt importantă pentru el. Am crezut că dacă îmi promite, e important și pentru el.

Am intrat în cameră și am plâns mult.

L-am auzit pe tata că a venit mai târziu acasă. Nici nu am ieșit din cameră să îl salut. Eram așa supărată că nici nu voiam să vorbesc cu el..

Tata nu a venit la timp acasă să mergem împreună să îmi ia ghiozdanul negru cu pisica cu ochi verzi. Da, as fi vrut tare mult sa se fi ținut de cuvânt și să îmi arate că sunt importantă pentru el.

Dă-mi voie să îți spun ce s-a întâmplat.

Când pui pe cineva pe un piedestal, te condamni la dezamăgire. A pune pe un piedestal, înseamnă să vezi numai (sau preponderent) latura pozitivă a acelei persoane. Apoi, pe baza acestei observații, vei începe generalizările: el e întotdeauna așa.

El e întotdeauna politicos, niciodata nu e obraznic.

Ea e întotdeauna generoasă, niciodată nu e zgârcită.

El e întotdeauna corect, niciodată nu a încercat să păcălească.

Tata când promite ceva, întotdeauna face. Niciodată nu dezamăgește.

Problema este că afirmațiile de mai sus, nu sunt adevărate, pentru că nu respectă Legea Dualității. Deci nu sunt în echilibru.

Legea dualității spune, că fiecare om are și o trăsătura, dar și opusul ei. Și cele două părți, sunt egale. Adică, un om e și politicos și nepoliticos, e și generos și zgârcit, e și corect și necinstit, se tine de cuvânt și nu se ține de cuvânt, în egală măsură.

Așa că, de câte ori pui pe cineva pe un piedestal, vei vedea doar o parte a adevărului, doar jumătate.

Dar Universul tinde spre echilibru. Așa că, îți va aduce experiențe prin care sa vezi și jumătatea pe care ai ignorat-o, ca să înveți iubirea.

Cred că primele persoane de la care învățăm legea dualității sunt părinții.

Dacă ei sunt pe un piedestal, ne va fi foarte greu să evoluăm, să creștem peste ei, să îi depășim. Pentru că dacă părinții sunt perfecți, și dacă îi depășim, le arătăm că se poate și mai mult. Adică, le arătăm că nu sunt suficient de buni.

Dacă părinții ne dezamăgesc, și vedem și cealaltă latură a lor, îi vedem echilibrat, cu bune și cu rele. Sunt umani, întregi, perfecți în imperfecțiunea lor.

Când tata nu a venit, am văzut și cealaltă latura a lui. Aceea de a nu se ține de cuvânt. Și oricât de supărată am fost, era tot tatăl meu și îl iubeam. Dar când am proiectat asupra lui imaginea de perfecțiune (când am crezut că întotdeauna se ține de cuvânt), am atras cealaltă jumătate (aceea în care nu se ține de cuvânt), ca să se restabilească echilibrul.

Tații trebuie să își dezamăgească fiicele, ca ele sa poată să meargă mai departe, să crească, să își desfacă aripile și sa zboare.

Dacă tații sunt întotdeauna acolo pentru fiicele lor, independenta fiicelor ar fi puțin probabilă, ar fi greu să îți găsească calea (pentru că trăiesc în umbra cuiva) și mai mult, ar fi greu să își găsească un bărbat suficient de bun.

Azi, sunt aici unde sunt, în acest loc frumos, pentru că tata m-a dezamăgit. Am plecat de acasă, să îmi caut calea, pentru că tata m-a dezamăgit.

Am familia frumoasa pe care o am, pentru că tata m-a dezamăgit. Am căutat să stabilesc o relație autentică cu Ștefan și Elena, în care ne iubim și ne respectăm unii pe alții așa cum suntem, cu bune și cu rele.

Am independența financiară (atât cât o am), pentru că tata m-a dezamăgit și am învățat că trebuie să pot să mă descurc și singură. Am învățat că uneori poți conta pe cei apropiați, uneori nu poți.

Lucrez cu dedicare și fac ceva ce iubesc, pentru că tata mi-a dat libertatea (prin faptul ca m-a dezamăgit) să îmi găsesc singură calea. A ales să îmi dea o lecție, din iubire și poate din inspirație divină, care m-a determinat sa caut neîncetat, să înțeleg felul în care funcționăm ca oameni (legile universale). Iar prin asta, sa pot sa te servesc și pe tine cu mesajele de luni. Dacă tata nu m-ar fi dezamăgit, acest mesaj nu ar fi existat.

Lacrimi de recunoștință pentru tata curg acum pe obrajii mei.

Dacă ești tată, relax, nu trebuie să încerci să fii perfect. Pentru că ești deja. Îi vei oferi și sprijin și challenge fiicei tale, ca să poată să crească echilibrat și armonios.

Dacă ești fiică, relax, totul s-a întâmplat pentru tine. Tata te-a dezamăgit, pentru că a avut încredere că poți să zbori mai sus ca el.

Te rog scrie-mi acum, care dezamăgire te-a făcut să zbori cel mai sus și care dezamăgire te-a ajutat să crești cel mai mult.

Monica ION

Shape your Brain, shape your Universe