Interviu, de la suflet la suflet, cu Diana Crișan
Monica: Am plăcerea și onoarea să stau de povești cu prietena mea Diana Crișan, aici, în Tallinn, în Estonia, unde am petrecut împreună o săptămână.
Diana: Te îmbrățișez, draga mea și îți mulțumesc că stăm la o poveste așa, de la suflet la suflet.
Monica: Nu-mi vine să cred ce ai zis mai devreme când ne-am plimbat, că odată pe an facem cum facem și tot ne vedem, ori pe unde am umbla, și deja la anul avem pregătit unde mergem. Nu, nu vreau să zic, să sune foarte fancy în sine, dar mergem în Mongolia împreună, o să fie experiență mișto.
Diana: Și abia aștept!
Monica: Și eu!
Diana este trainer de lideri și motivul pentru care vreau să vorbesc, în afară de faptul că îmi place foarte mult să povestesc cu Diana, este că a venit cu un concept în business care mi se pare că e atât de necesar în lumea noastră.
Am să încerc să-l articulez eu, pe urmă îmi spui tu dacă am zis bine sau nu.
Conceptul e în esență, că poți să ai un business care să aibă performanță și să ai și o viață între timp.
Pentru că foarte multe din modelele pe care le vedem sunt așa că lucrez de dimineață până seara, plătești cu sănătatea, relații, nu-ți vezi copii, simți vină legat de asta, că nu ești , nu în petreci suficient timp cu familia sau cu copiii. Și știi ce? Uneori nici nu merită pentru rezultatele pe care le ai în business. Zi-ne mai multe.
Diana: Da, foarte fain ai zis Monica, și cumva ce îmi doresc și ce ne dorim, gașca care lucrăm la concept, să ducem în lume și în viața oamenilor cât mai mult ideea asta de a te și bucura de viață în timp ce ai rezultate și ai succes… fiecare își definește succesul.
Pentru că eu cred că s-a înțeles greșit ideea de performanță sau de succes. Avem senzația că doar dacă suntem epuizați, doar dacă facem compromisuri și sacrificii până la infinit, doar atunci o să fie bine și o să merităm să ajungem pe podium.
Când, în esență, dacă ne uităm și la un sportiv de performanță, da. Dacă ne uităm la el, nu e ca și cum se duce până nu mai știe de el.
Sigur că da, lucrează, este disciplinat, are focus pe ceea ce vrea să construiască și unde vrea să crească, dar doarme, e atent să doarmă, e atent să mănânce bine, e atent la mai multe aspecte din viața lui care îl și susțin să poată să performeze mai bine.
Și atunci, cumva, în direcția asta, ne-am dus și am început să construim, de, cum poți să ai rezultate în business, cum poți să ai rezultate excepționale în business, dar fără să ai costuri exagerat de mari.
Cumva, din punctul meu de vedere, degeaba ai ajuns să ai rezultate excepționale dacă tu mai stai următorii 5-10 ani, stai în spital sau pe la doctor ca să poți să îți revii cu sănătatea, sau nu mai ai relație sau nu mai ai o relație cu tine, pentru că tu ani de zile ai stat conectat doar cu business-ul și cu tine, nu ți-ai mai dat spațiu și timp. Habar n-ai ce te bucură, ce îți bucură sufletul și așa mai departe.
Deci cumva da, în direcția aceasta ne-am dus.
Monica: Asta-i foarte fain că spui, pentru că foarte mulți dintre clienții cu care lucrez îi aud spunând: mai întâi fac asta unu, doi, trei, cinci și trag tare, și după aceea numai am să fac ce îmi dă cu adevărat bucurie.
Dar ce văd eu, din experiență și sunt curioasă dacă confirmi sau nu asta, este că până să ajungă acolo, ei uita acel ceva prin care… uită acel fel de a fi, prin care ei chiar pot să se bucure de ceea ce se gândesc ei că ar putea să se bucure. Și ajung acolo și nu mai știu decât tiparul acela de ori să lucrez din greu, ori să tot alerg ca un hamster în rotiță.
Diana: Da, chiar povesteam pe drum cu David, cu iubitul meu, că am senzația că antreprenorii în general gândesc foarte mult în IF-uri, adică:
Dacă reușesc să facă asta, merit să fac o pauză.
Dacă o să fac asta, merit să mă plătesc.
Dacă o să fac asta, merit să îmi cumpăr X.
Dacă o să fac asta, mă duc în concediu.
Dacă o să fac asta, o să angajez… și așa mai departe.
E ca și cum noi nu am merita decât dacă facem diverse și cred că și asta ne duce foarte mult în a face.
Acum eu asta spun din propria experiență, că sunt performer în a face și am lucrat cu mine mult timp să pot să ies de acolo. Și inclusiv mutarea noastră în Spania, cumva m-a ajutat foarte mult și a fost una dintre lecțiile cele mai prețioase pentru mine.
Pentru că în momentul în care am schimbat contextul, și energia de acolo e mult mai pe a te bucura de viață și a te odihni și a te relaxa, culmea, din energia aia mai relaxantă și din conectare cu natura am reușit să fac mult mai multe.
În esență, la nivel de rezultate, la nivel de cât de multe am închis la nivel, de cât de multe am reușit, s-au întâmplat mai multe lucruri, deși ai fi zis că teoretic nu ai timp, că doar nu lucrezi până la 12 noaptea, nu ai făcut în varianta standard, știi?
Așa că da, chiar se poate. Se poate și cu una și cu cealaltă.
Monica: Aici aș vrea, dacă ai fi de acord, pe două linii să mergem. Una este experiența ta personală, și mergem cât te simți confortabil să împărtășești despre asta, și cealaltă este ce înseamnă până la urmă succesul. Cu care vrei să începem?
Diana: Cu oricare. Putem să începem cu prima, dacă ai zis-o pe prima și apoi și cu a doua.
Monica: Bine, bine. Până unde te simți confortabil.
Hai să vorbim despre experiența ta personală legat de a performa și cum ai avut-o inițial.
Descrie ca emoție pentru că cred că foarte multă lume se poate identifica cu asta, ca stare, ca mod de gândire, poate ca tipare.
Diana: Mie îmi plac rezultatele, eu recunosc. Eu le iubesc. Chiar îmi plac. Și cumva modul în care am făcut lucrurile au fost în direcția de rezultate.
Adică îmi place să se vadă lucrurile, îmi place să se materializeze o viziune, să văd finalitatea.
Doar că eu am învățat undeva din copilărie că e nevoie să fac lucruri și e nevoie să le fac la un anumit standard ca să pot să primesc apreciere, iubire, validare.
E nevoie să iau 10 ca să fiu felicitată de mama, să fiu îmbrățișată și așa mai departe, sau să fiu văzută de profesori. Și cumva…
Monica: Și când nu luai 10 cum era?
Diana: Când nu luam 10 aveam senzația că nu sunt suficientă.
Monica: Dar nu-ți spunea nimeni în modul ăsta.
Diana: Nu, evident. Mai degrabă… Ce notă au luat ceilalți?
Monica: Oh nice. Asta mulți părinți au făcut-o în generația…
Diana: Ce notă au luat ceilalți? Sau ok, da dacă celălalt a luat 10, oare tu de ce n-ai reușit să iei atât?
Sau într-o altă formă care era de suport aparent: câți de 10 ai luat, sau câte note, sau hai să sărbătorim numărul de 10.
Ca să-ți faci o idee, la un moment dat mama… apăruse McDonald’s, care era fascinație pentru noi, copiii la momentul respectiv… și mama mi-a zis că dacă iau 2 de 10 într-o săptămână mă duce la McDonalds.
Doar că na, nu i-a dat provocarea cui trebuie, pentru că eu veneam cu 10 continuu acasă. La un moment dat mi-a crescut standardul la 5 de 10 mergem și așa.
Deci am am alergat după 10, am alergat după diplome, am fost la olimpiadă la religie și la desen. N-am nici o treabă. Am fost în cor, nu am treabă. Doar că așa am crezut eu că o să pot să am succes și să pot să fiu văzută și să pot să ies din mulțime. Lucru care s-a dus mai departe și în momentul în care am devenit adult și am început să lucrez.
Monica: Cum ți-ai definit succesul atunci, după tiparul ăsta din copilărie?
Diana: Pai a fost așa: a fost că trebuie să muncesc foarte mult, trebuie să muncesc poate cel mai mult și dovada era că ajungeam prima și plecam ultima de la birou, deși aveam inclusiv din rolul de manager, aveam libertate să nu mai lucrez atât de mult, să lucrez de altundeva sau așa, eram mereu prima și plecam ultima.
Nu-mi îmi permiteam să iau foarte multe pauze, pentru că aveam multe lucruri de făcut. Nu știu dacă mai ții minte, în 2018 eram într-o zonă de burnout deja, după un an în care am avut rezultate foarte faine, doar că eu eram emoțional și energetic, eram deja epuizată.
O parte bună din oamenii mei din echipă erau la fel și urma să lansăm un proiect nou, mare, și eu eram atât de obosită încât nu puteam să muncesc, dar mă simțeam atât de vinovată că mă odihnesc, încât nu puteam să mă odihnesc.
Monica: Wow, asta efectiv îmi face fiori și mă identific cu situația asta. Am fost acolo și sunt și mulți cu care lucrez, care… Come on, am fost acolo, mai sunt momente în care sunt acolo… Adică, să nu ne amăgim.
Diana: Și țin minte pur și simplu, eram în mașină, într-un loc anume în Cluj și discutam cu tine, făceam ședința de coaching și pur și simplu plângeam pentru că nu, nu mi permiteam nici să mă odihnesc și nici să lucrez și asta mă epuiza și mai tare.
Deci, cumva așa s-au manifestat lucrurile și, în esență, ce a mai fost comun este că focusul meu era în exterior. Adică, am devenit foarte bună în a identifica ce trebuie să fac pentru ceilalți sau cum credeam eu că ar trebui să fac pentru ceilalți ca să fiu văzută, ca să considere ei că sunt o persoană valoroasă în echipă, ca să-mi vadă contribuția și așa mai departe.
Și atunci, mai degrabă munca mea era să identific cum să îi mulțumesc pe ceilalți, și am ajuns într-un punct unde eram atât de deconectată de mine încât habar nu aveam de fapt, cu adevărat, ce mă bucură și care e modul în care vreau să fac lucrurile și cum, și așa mai departe.
Monica: Mi se pare foarte interesant că spui asta. Pentru că din afară, de când te știu, pare că faci lucrurile cu ușurință. Că ești cu zâmbetul pe buze și inclusiv în perioada respectivă știi. Că indiferent în ce context sunt oamenii de pe lângă tine cu zâmbetul pe buze așa, „Hai că se poate și se găsește o soluție. Pentru mine nu există nu se poate!” Dar tot cu zâmbetul pe buze.
Nu se vedea asta din afară. Părea că tu le faci așa pe toate, ca și cum ai avea o baghetă magică și hocus-pocus se realizează cu ușurință.
Diana: Monica, nici din interior nu s-a văzut asta.
Adică eu atât de mult am învățat să joc rolul acesta, încât nici eu nu mi-am dat seama că îl joc.
Adică am ajuns într-un punct în care am ajuns și am avut divorțul și atunci a fost momentul în care am conștientizat pentru prima dată în viața mea că eu nu prea am stat cu mine, că eu, real nu prea îmi cunosc nevoile, că nu știu real din sufletul meu cum arată direcția potrivită pentru mine.
Asta nu înseamnă că n-am făcut… sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce am trăit de când sunt pe pământul ăsta.
Și da, cumva, pe de o parte, a fost într-o zonă autentică și adevărată. Adică eu m-am bucurat de ce s-a întâmplat, m-am bucurat de proces, m-am bucurat de rezultatele pe care le-am adus cu echipa, mi-a fost drag să lucrez acolo doar că a fost într-o extremă și cumva a fost foarte multă deconectare de mine.
Iar de când am început să mă conectez cu mine și să descopăr ce înseamnă timpul cu mine – am fost inclusiv într-un trib singură – am multe momente în care stau cu mine și mă conectez, acum deja sunt într-un alt spațiu, pur și simplu am senzația că cineva a apăsat pe un buton și că am început să trăiesc cu adevărat. Dar de fapt am început să trăiesc viața care era pentru sufletul meu. De asta e diferit.
Monica: Ca și cum ai locui în corpul tău pe deplin și în locul tău pe lumea asta pe deplin. Și varianta asta nouă înțeleg că a fost nu neapărat declanșată, dar potențată și de mutatul în Spania.
Spune-mi procesul ăsta de tranziție de la un fel de-a fi, în care raportarea era către exterior, alergarea după rezultate, muncă asiduă și la pachet cu rezultatele care au venit, cum a fost procesul de tranziție? Pentru că aici , e fain să vezi asa, înainte – după. Da, hai să vedem și cum a fost între cele două, dacă poți să spui niște detalii.
Diana: Da. Greu.
Greu, pentru că pur și simplu ai momente în care ai senzația că ești al nimănui și că nu aparții.
E ca și cum, nu știu, aveam senzația că mă lua cineva și m-a trântit pe un teritoriu nou, unde nu cunosc pe nimeni, nu știu limba, nu știu ce mănâncă oamenii ăștia, nu știu nimic.
Și aveam senzația că mi s-au rupt rădăcinile și legăturile cu oamenii pe care-i știam eu aproape de mine înainte, dar din mai multe puncte de vedere. Adică, inclusiv când mă uitam la mine.
OK, bun, dacă până ieri știam care e Diana în varianta respectivă, azi știu doar că vreau să fie altfel, da, e nou, habar n-am de unde să o apuc. Nu știu ce înseamnă pentru mine familie, ce înseamnă pentru mine să fac business, ce înseamnă pentru mine să-mi trăiesc viața liniștită și împlinită, ce înseamnă pentru mine să mă bucur cu adevărat de viață?
Și a fost nevoie cumva să-mi dau spațiu să văd și lucrurile cu care m-am identificat înainte, să lucrez pe ele, și să îmi dau spațiu să explorez pentru a-mi găsi poate o nouă identitate, nu știu cum să-i zic.
Monica: Mi se pare foarte important ce spui, pentru că de foarte multe ori în business, dar nu doar în business, și în lucrurile pe care le facem, inclusiv felul în care gândești familia, iei un model și faci copy paste cu el în viața ta.
Nu, nu vorbesc de tine, vorbesc de foarte mulți dintre noi, și fiecare am trecut prin asta, și sunt etape în care devenim din ce în ce mai autentici.
Dar costul acestui model copy paste și costul faptului că nu îți pui întrebările de ce este potrivit pentru tine, nu îl simți atunci.
Și aici mi se pare un risc destul de mare. Vine X sau Y un model. Citești o carte și gata, am aplicat.
Și pe urmă încerci să aplici, faci lucrul ăla, dar cumva parcă e străin de tine.
Și aicia știu că te adresezi și femeilor și bărbaților.
La femei mi se pare risc mai mare aici, pentru că bărbații, ca și modalitate de operare, sunt mai degrabă risk takers și mai trișăm, ca tipar atitudinal, iar femeile sunt să facem lucrurile să fie corecte. Și atunci e… în corectitudinea asta e mult mai ușor de pus modelul ăsta copy paste.
Tu cum ai reușit să transcenzi partea asta?
Diana: Multă muncă și pe zona asta emoțională. Știi că am lucrat și împreună, multe plimbări prin natură și mult timp pur și simplu să stau să-mi răspund la întrebări.
A devenit una dintre metodele mele cele mai faine de explorare și unealta care mă ajută cel mai mult, partea aceasta de a-ți adresa întrebări, din diverse zone și în diverse forme. Pentru că înainte căutam răspunsurile, soluțiile, tehnicile, metodele, și acuma mă fascinează mai degrabă să caut întrebările bune și întrebările care mă pot duce la perspective total diferite.
Iartă-mă, zi-mi că m-am gândit la trei lucruri deodată, mai zi-mi o dată întrebarea.
Monica: Era modelul ăsta învățat, model preluat din afară, fără să-ți pui întrebarea că e al tău sau nu e al tău, sau cum poți să-l faci al tău. Și îl iei și îl aplici și pe urmă vezi că te costă aplicatul ăsta.
Diana: Cred că esențial în viață, general vorbind, este să ne inspirăm unii de la ceilalți, că nu trăim întâmplător pe pământ împreună, dar să filtrăm în momentul în care ajunge informația la noi.
Și să vedem, e potrivită, nu e potrivită, și asta folosesc foarte mult ca și principiu, inclusiv în munca cu clienții, pentru că eu cred că una dintre cele mai mari, cele mai multe probleme pe care le avem azi este fix din cauza asta, pentru că noi nu filtrăm.
Nu filtrăm să vedem dacă informația este pentru noi, acum sau mai târziu; dacă este pentru noi în forma asta sau puțin adaptat; dacă pot să-mi ia doar 10 % de acolo și este suficient pentru mine sau chiar trebuie să iau tot că am nevoie.
Și cred că preluăm foarte mult de ”așa se face”. Și uite, îmi aduc aminte o discuție cu un client de-al meu, care era absolut extenuat, obosit, se simțea deconectat de echipă. Pur și simplu simțea că este el împotriva echipei și invers.
Monica: Și el era proprietarul business-ului?
Diana: Da el era antreprenorul.
Deja simțea la nivel de sănătate, adică atât de multă presiune și oboseală simțea din zona asta. Și eu pur și simplu l-am întrebat: „Hey, care-i presiunea?”
„Că nu am crescut cu business-ul de anul trecut.”
„Da cât trebuie să crești și de ce trebuie să crești?”
„Păi așa e normal.”
„Normalul cui?”
„Pai, cum…?”
I se părea absolut absurd. Cum pot să-l întreb că… el n-a crescut de la an la an… și asta e bine.
”Stai puțin, cu familia ești bine? Da.
Cu copiii ești bine? Da.
Cu soția ești bine? Da.
Cu alte lucruri importante din viața ta ești ok? Da.
Și atunci care-i problema? De ce e musai ca de la an la an să crească cifra de afaceri sau profitul?”
Trecând peste faptul că în business vorbind ai etape de construcție și ai etape de creștere sau creștere accelerată, adică e sănătos. Dar atât de mult ne-am obișnuit cu etichetele din exterior, că așa trebuie – tu, ca antreprenor, trebuie să crești business-ul de la an la an, că dacă nu, înseamnă că nu ești antreprenor.
Și asta e, de exemplu, o frică pe care și eu am simțit-o, că nu o să mai aparțin și nu o să mai fac parte din gașca antreprenorilor dacă nu reușesc să cresc, și nu să cresc cu 5-10 la sută, că bineînțeles că am niște standarde. Și am avut un conflict pe subiectul acesta, pentru că ai nevoie să și construiești.
Plus că, exact cum mașina are nevoie de combustibil, sportivul de performanță are nevoie de etapa de odihnă și așa mai departe, și noi avem nevoie la fel: și de etapă de odihnă și și de încărcare.
Și dacă nu îți dai voie în spațiul acesta să stai,să te încarci și mergi numai cu ”așa trebuie”, e foarte greu să ieși de acolo.
Monica: Cool. Mersi tare mult că ai împărtășit. Deci ai avut faza aia de performanță definită într-un anumit fel. Ai avut etapa de tranziție, poți să spui că ai ajuns de cealaltă parte complet?
Ai ieșit din tranziție, ești în cealaltă parte?
Diana: Am ieșit. Da, sunt cu lumea mea acum.
Monica: Cool. Bravo. Zi-ne cum arată lumea ta.
Diana: Imi place. E foarte fain aici.
N-a fost ușor să ies de tot. Cred că ultimii la sută din tranziție au fost cei mai grei, sincer, pentru că era acum ori niciodată. Adică, gata, acum chiar se întâmplă. Nu mai ești cu un picior un picuț dincolo și încă mai aparții la lumea din trecut. Acuma te duci în lumea ta și ai nevoie un picuț de mai mult curaj să faci treaba asta.
Monica: Ce aud eu din ce zici tu este că ”ok, am ieșit din lumea așa definită de majoritate și îmi creez propria mea lume acuma”.
Dacă vorbim despre performanță și despre a avea o viață împlinită, cred că cele mai mari șanse sunt aici, când îți creezi propria ta lume.
Zi-ne un pic cum este să fii în lumea ta proprie. Mai zi-ne!
Diana: E bine. Momentan se construiește. Deci e așa, cu un nivel de claritate momentan.
Monica: Îți vin alte idei, parcă din discuțiile pe care le-am avut zilele trecute?
Diana: Da, pur și simplu e o senzație de libertate mult mai mare, mult mai mare.
E ca și cum ai ajuns la tine acasă, în sfârșit.
Știi, sentimentul acela când călătorești mult sau te duci și ok, îți place să explorezi, dar parcă atunci când ajungi la tine acasă, în patul tău parcă totuși e altceva.
Exact aceleași sentiment îl am și cu perioada asta în care simt că sunt în lumea mea acum.
Mi-a fost frică la început să îmi dau voie să creez și să las ideile să curgă, deși în interiorul meu, la nivel de suflet, simțeam că ăsta-i drumul meu și asta trebuie să fac. Doar că na, din nou nu am mai făcut asta.
Da, e cu mai multă libertate, e cu mai multă libertate inclusiv în a gândi și a face conexiunile și a vedea mai ușor oportunitățile sau amenințările. Și ce mi se pare foarte fain este că sunt mult mai detașată.
Nu mai simt că mă… E ca și cum mă simt mai stabilă, mai ancorată în zona mea. Nu mai m-abate, că ne iese, că nu ne iese, că am avut rezultate sau nu am avut rezultate, inclusiv cu plus. Că poate să te devieze de la drumul tău și când îți ies lucrurile, fără să-ți dai seama, știi?
Bate vântul, dar nu mă mai duce dintr-o parte în alta. Mult, mult mai puțin și mult mai rar.
Monica: Ți-e mai ușor să zici NU?
Diana: Da, da, în sfârșit, zic nu.
Greu a fost și cu asta.
Mi-e mai ușor să zic NU, mi-e mai ușor să filtrez proiectele, mi-e mai ușor să filtrez clienții.
Monica: Vin altfel de clienți spre tine?
Diana: Da.
Monica: Altfel de oameni ca și parteneri, colegi?
Diana: Da, și se filtrează mult mai repede. Și dacă apar în spațiul meu mult mai repede, ne dăm seama că nu e cazul să facem ceva împreună, ceea ce e foarte diferit față de nu știu, acum doi ani, când intram în parteneriat deși parcă simțeam de la început că nu e chiar ce ar trebui, dar, no, hai să servim că-i mai bine. Oricum o să crească și business-ul și eu pot să fac oricum, și pe parcursul relației, dacă simțeam că nu e OK, hai că o să fie bine și stăteam până ajungem într-un punct în care deja nu mai era constructiv pentru nimeni.
Monica: Deci ce aud eu este că primul model era un fel de performanță care vine cu un cost mărișor și poate cu o lipsă de aliniere interioară, și celălalt mod de a face performanță este cu o aliniere interioară și cu o împlinire.
Adică, după felul în care vorbești pare că împlinirea e mult mai mare în varianta asta în care ai ajuns. Și din ce zici tu, aud că performanța se obține mai ușor din felul ăsta.
Diana: Da, da, uite, hai că le zic pe amândouă.
Împlinirea e pur și simplu pentru că eu sunt mult mai prezentă în viața mea și mă bucur. Pur și simplu văd. Mi se pare că văd viața. Mă bucur, mă bucur de iarbă, mă bucur de soare, mă bucur de cățel, mă bucur de multe lucruri și toate acestea adunate îți dau de fapt sentimentul ăsta de împlinire la un alt nivel.
Faptul că pot să aleg, faptul că am filtrat clienții… Adică sunt lucruri poate mai mărunte, care pur și simplu puse una lângă cealaltă, îți aduc un sentiment de genu.
Iar la nivel de performanță e așa… din punctul meu de vedere, modul în care am făcut eu performanță înainte, pentru că am ajuns la rezultate faine, a fost cu foarte mult struggle și cu foarte mult consum de energie și n-am mai avut spațiu în care să mă conectez cu mine.
Și se poate, dar din punctul meu de vedere nu e fezabil să ții long term, sau e fezabil, doar că o să ajungi la niște minusuri în viața ta foarte mari.
Mă bucur că m-am trezit suficient de repede încât să nu am probleme de sănătate, de exemplu.
Adică mi-e ușor să fac asta, să trag că am energie și am nebunie în mine ca să pot să fac lucruri. Doar că dintr-un mod în care am început să mă relaxez și dintr-o zonă de-asta în care sunt mai relaxată și mă bucur mai mult și sunt mai prezentă, mi-am dat seama că de fapt se poate performanță și așa.
N-aș fi zis. Dacă mi-ai fi spus înainte, aș fi spus 100% că no way, trebuie să hard work, să tragem tare, să muncim mult, că așa o să reușim și că asta e calea, pur și simplu.
Acum se poate și altfel, doar că nu știi asta. Asta i problema.
E ca și cum n-ai gustat fructul ăla. Tu nu poți să zici că îți place mai mult decât celălalt, că tu nu l-ai gustat. De-asta cred că e foarte important să ne creăm contexte, măcar micro contexte, micro momente în care te duci și trăiești lucrul acela ca să poți să vezi și alte perspective.
Monica: Foarte fain. Înainte să începem conversația, ai spus că sunt câteva tipare care te împiedică să mergi din modelul vechi de performanță în modelul nou de performanță. Poți să amintești câteva dintre ele? Ai zis un pic de if…
Diana: Da, da, este ăsta cu IF-ul , că doar dacă se întâmplă niște lucruri noi merităm să ne plătim, să angajăm, să ne dăm timp să ne odihnim, să toate cele.
Am, de exemplu, o clientă care, nu știu, era deja în business de 20 și ceva de ani și ea încă se plătea foarte, foarte puțin, foarte puțin, inclusiv comparativ cu oamenii din business, dar inclusiv pentru nivelul de viață pe care ar fi bine să-l ai după 20 de ani de muncă ca și antreprenor.
Deci o dată e de partea aceasta cu IF-ul. Apoi, de exemplu, este tiparul acesta de a demonstra. Noi trebuie să demonstrăm.
Monica: Cum arată acesta? Cum se vede tiparul de a demonstra?
Diana: Hai să ne gândim de când eram mici, acuma cel puțin generațiile noastre. Nu și acum, cum e sistemul educațional, nu cred că e diferență majoră.
Dar noi cumva a trebuit să demonstrăm că suntem buni, că să demonstrăm că am învățat lecția ca să luăm 10, să demonstrăm că suntem cei mai buni, ca să fim premiați, să demonstrăm că suntem în top elevi ca să fim văzuți de profesori sau ca să ajungem printre preferații lor și să ne bage în seamă și așa mai departe.
Și atunci chestia asta pur și simplu s-a dus mai departe, iar din sistemul ăsta de educație, cumva văd două.
Îl văd pe cel de a demonstra, pentru că simțim nevoia să demonstrăm ca să ne asigurăm locul și lupul singuratic, nu știm să lucrăm în echipă. Că pur și simplu nu știm.
Și asta, de exemplu, e cel mai mare, unul dintre cele mai mari handicapuri pe care le-am văzut la nivel de echipe de top management.
Dacă ar fi să-mi zică cineva Diana, un singur lucru, pe care l-ai alege, ca să putem să ducem performanța altundeva, general vorbind, dar în special în România, că mă uit la cultura noastră, e munca în echipă.
Am enorm de multe echipe de top management și antreprenori genial, geniali la nivel de viziune și de potențial, care nu știu să lucreze în echipă. Îi pui la masă și ai senzația că fiecare vorbește o altă limbă. Pur și simplu, pe bucățica lor sunt foarte buni, dar când sistemul, că de fapt sistemul la nivel de potențial maxim funcționează în moment în care tot bucățile funcționează, nu merge.
Monica: Și îmbinările dintre ele.
Diana: Exact. Și nu știu, eu le zic mereu echipelor că dragilor, sunteți la maxim, maxim 30% potențial, voi, în momentul acesta, din cauza asta pentru că nu lucrează în echipă. Iar în momentul în care încep să lucreze în echipă este extraordinar ce se întâmplă.
Monica: Dar asta nu e un fractal? Adică, dacă proprietarul este un lup singuratic, atunci cel mai probabil o să-și aleagă indivizi care și ei sunt lupi singuratici, care pe felia lor sunt bunuți, dar să integreze sau interfețele de comunicare cu ceilalți lasă de dorit.
Diana: Așa e, așa e. Ba da, este ce.
Monica: Ca și cum sunt mulți împreună, de fiecare singur, de fapt.
Diana: Exact, exact. Fiecare e cu lumea lui și noi ne-am făcut treaba și nu știu, nici nu mă interesează restul, dacă sunt bine sau nu sunt bine.
Pornește de sus cu certitudine și uite mai este care tot din zona aceasta vine…
Monica: Aș vrea să mai intrăm pe cele două, pe care le-ai zis, cu lupul singuratic era și celălalt cu a demonstra.
Cum se vede asta în limbajul, în comportamentul, în atitudinea antreprenorilor? Vorbim de fractali acum.
Adică cum vorbește un lup singuratic? Vorbește: eu fac sau cum? Cum arată?
Diana: Da, eu fac. El vine cu soluțiile.
Monica: Ca și cum ceilalți n-ar exista, n-ar putea și el trebuie să găsească…
Diana: Nu, n-au nici o șansă. Adică cu orice idee o să vină oricum, el trebuie cel puțin să îmbunătățească și să spună de fapt care cea finală și care e cea mai bună. Deci tot la el sunt…
Uite, hai să-ți dau un exemplu.
Am avut o discuție cu un potențial client la un moment dat și în discuția de diagnostic mi-a spus că lui îi merg lucrurile foarte bine. E foarte bine, dar ar vrea să vadă… știe că are probleme cu echipa și că-i foarte greu să dea mai departe, să delege, să meargă lucrurile de la el spre ei, și că cumva asta-i provocarea lui cea mai mare, că el nu are încredere în oameni și că nu simte că poate să facă treabă bună.
Și am zis OK.
Am terminat diagnosticul. După câteva zile i-am făcut o propunere și răspunsul lui a fost că: „Mulțumesc frumos, m-am gândit. Mulțumesc de discuție, dar consider că rezultatele nu merită investiția”.
Și m-am uitat la mesaj și am zis „Mamă, e incredibil cât de mult se vede tiparul.” Pentru că e fix același mod de gândire: eu nu pot să le dau oamenilor responsabilitate, pentru că n-am încredere în ei. Nu o să le dau să facă pentru că eu sunt cel mai bun. Nu o să le dau să facă, pentru că cum fac eu un business nou nu face nimeni. Oricum, niciunul nu știe cum știu eu și așa mai departe.
Și atunci, în momentul în care gândești din tiparul acesta, nu ai nici o șansă să ajungă oameni buni lângă tine. Sau dacă ajung nu-i lași să facă treabă.
Monica: Îi handicapezi.
Diana: Da, pentru că nu le dai spațiu.
Deci da, se vede foarte mult și din păcate se vede și prin faptul că nu cere ajutorul și preferă să lucreze, să stea, deși epuizat, nu știu, poate lucrează și în weekend și face o grămadă de lucruri doar ca să găsească soluții și să simtă că a făcut el, dar nu cere ajutor.
Monica: Dacă ați auzit un sunet, este pentru că suntem aproape de port în Tallinn și pleacă un vapor acum. Poate este semnul… trecem și la celălalt, cu a demonstra.
Cum arată? Descrie-ne, te rog, tiparul acesta a demonstra. Cum arată? Cum arată el, cum gândește, cum se vede?
Diana: Face mult și lucrează foarte mult pentru că simte nevoia să demonstreze că el poate, că duce mult, că a venit cu multe soluții. Și pur și simplu așa se simte semnificativ.
Monica: E ca și cum ar zice ”dacă nu veneam eu, nu se descurcau ei”.
Diana: Exact.
Monica: Sau cât am lucrat și uite n-am luat concediu de 3 ani de zile.
Diana: De 3 ani? Dar când spun alții că ”n-am luat de 30 de ani”?
Da, adică până acolo poți s-o duci.
Uite, îți dau un alt… Cred că prin exemple reușesc să transmit mai bine.
Acum câțiva ani am avut un client cu care am lucrat și își dorea la nivel teoretic să angajeze un manager. Și ok, noi avem un sistem de recrutare foarte bine pus la punct, l-am validat de multe ori, am zis hai să facem.
Am făcut profilul managerului, am început să dăm drumul la recrutare, au început să vină câțiva oameni și nu știu ce s-a întâmplat, noi lucram săptămânal.
Două săptămâni nu mi-a răspuns cred ca aproape deloc. Mi-a răspuns la un singur mesaj, așa super rapid, și nu înțelegeam ce-i cu el de ce nu-mi răspunde.
După două săptămâni mă văd cu el la ședință și îmi zice „Am angajat!”
Eu, panică. Pur și simplu m-am făcut albă la față, pentru că înțelegerea noastră și pentru asta mă plătea, adică fix pentru asta mă plătea, să fac eu interviul final cu omul, ca să mai dăm un double check, să ne uităm la analize, să învețe procesul și pur și simplu era peste ce mi-am imaginat eu.
Și zic: „Cum ai angajat?”
„Am angajat, urmează să vină în 5 zile tipa.”
OK, mi-am dat seama că nu întâmplător a dispărut în cele două săptămâni și nu întâmplător nu am dat de el.
Și i-am pus mai multe întrebări: OK, cum e? Care sunt plusurile, care sunt minusurile? Cum crezi că o să fie? Care crezi că-i riscul, și așa mai departe…
Din întrebare în întrebare, la un moment dat, pur și simplu i-a ieșit și a zis: O„ricum, abia aștept să vină să-i arăt că nu-i bună!”
Monica: Wow!
Diana: Direct, deci pur și simplu direct, a zis.
Și m-am oprit, m-am uitat la el și am zis:„Tu ai auzit ce-ai zis?”
„Da, că nu-mi place de ea!”
„Și de ce ai luat-o?”
„Păi pentru că dacă vine, după aia eu ce mai fac?”
Și din sentimentul ăsta, că dacă vine altcineva și vine cu soluții sau vine cu performanță, tu nu mai ai semnificație, ești dispus inclusiv să nu-i lași pe oamenii buni să vină, pentru că tu în continuare simți nevoia să demonstrezi și să fii văzut.
Și atunci e nevoie să lucrăm strategic, să-i găsim un loc antreprenorului, știi momentele alea, pentru că e foarte greu să faci tranziție. E foarte greu. Că ai senzația că ești pe lângă. Zici că fac toți ceilalți business-ul și rezultatele și tu nu mai aparții.
Monica: Este ca și cum se definește identitar, doar cu lucrul acela de a aduce rezultate în firma lui și dacă îi iei aia nu mai e nimic, chiar nimic.
Diana: Corect. E foarte greu, e foarte greu.
Eu înțeleg. Am învățat să înțeleg, pentru că la început, pentru mine era totul foarte pragmatic: facem schimbarea asta, aducem omul, dăm, lasă-i spațiu să facă, și așa.
Și în momentul în care am înțeles emoțional a fost deja o diferență majoră.
E o tranziție care nu e ușoară și ai nevoie de timp tocmai pentru că nu e ușor, nu e ușoară tranziția emoțională, dar dacă îți creezi contextul potrivit și stai acolo, și în antrenament și în context, încet încet se schimbă și începi să vezi lucrurile și te pune să vezi noul rol cumva.
Monica: Ți s-a întâmplat vreodată să te întâlnești cu un client care să te mintă și să se mintă raportat la faptul că vrea să delege business-ul să funcționeze fără el, să-l automatizeze…
Diana: De foarte multe ori…
Monica: Nu e funny asta?
Diana: Ba da…
Monica: Și ei chiar cred că nu e la tine…?
Diana: Unii da, Monica. Dar așa credeam și eu. Chiar așa credeam și eu. De asta ți-am spus că nici măcar nu știam ce nu știu.
Ajungi să-ți repeți atât de des povestea încât nu mai îți dai seama care e realitatea, pe bune. Și da, unii dintre ei chiar cred. Unii cam știu, da mai încearcă.
Din păcate, majoritatea sunt furați de ideea asta de succes, de ieșit din operațional de ”Eu sunt antreprenor, nu trebuie să muncesc, trebuie doar să gândesc, să vin cu idei”, de multe alte lucruri, care par sexy la suprafață, dar nu au esență în profunzime.
Și teoretic tu te uiți la viața ta și parcă ai vrea totuși să petreci poate mai mult timp cu tine, cu familia ta, poate ai avea să-ți vezi și copii crescând, pentru că am avut clienți care mi-au spus ”Diana, durerea mea cea mare este că deja copii mei sunt mari și eu nu prea am fost prezent sau prezentă”.
Acum, timpul ăsta nu avem cum să-l dăm înapoi. Putem să decidem ce facem de acum înainte. Doar că sunt atât de mult îmi povestea aia încât nu își dau seama.
Am învățat să identific din ce în ce mai repede și din ce în ce mai ușor dacă e real momentul potrivit sau dacă mai e nevoie de încălzire cumva, pentru…
Monica: Adică să-i doară mai tare.
Diana: Să-i doară mai tare, să vadă suficiente beneficii.
Și mi s-a părut absolut genial. Am avut doar doi clienți în ultimii patru ani și am lucrat cu zeci de business-uri și cu zeci de antreprenori care au conștientizat și au și avut curajul să vină să discutăm exact pe subiectul acesta.
Am avut un client anul trecut cu care am lucrat, cred că 3-4 luni, și în momentul în care a conștientizat ce înseamnă schimbarea ca să poată să obțină libertatea asta antreprenorială și să iasă din operațional, și anume că o parte din oameni o să plece, o parte din persoanele din management va fi nevoie să iasă, a venit la mine și mi-a zis Diana, eu înțeleg procesul, dar eu sunt pregătit pentru treaba asta.
Monica: Ce frumos că a fost onest.
Diana: Exact. Mi s-a părut și i-am zis „Doamne, e absolut genial! Adică… și te felicit, în primul rând pentru că ai văzut asta, pentru că din emoția aia ți-e greu să vezi și doi pentru că poți să iei conștient decizia și putem să discutăm despre ea.”
Și a zis ”Nu sunt pregătit să plece oamenii. Ne vedem poate peste o perioadă de timp.”
Monica: Deci e o chestie totuși să fie în business mai valoroasă relația cu oamenii decât misiunea business-ului.
Diana: Da. Dacă te uiți la… Cred că majoritatea sunt în situația asta.
Dacă te uiți la business-urile din România, vorbesc de IMM-uri, da de business-urile care au câțiva ani sau așa, la foarte mulți întâlnești ideea asta de, noi îi zicem familie de multe ori, ca și etichetă, de cultură a familiei, în care contează mult mai mult relația cu oamenii decât business-ul în sine.
Acum nu vreau să deviez de ideea de business, doar că cred că foarte mulți dintre noi suntem deconectați și prin a ne face o echipă începem să mai avem momente de conectare, poate cu unul doi dintre ei și atunci de asta devine mai important decât misiunea. Asta unu și doi nici nu avem clar misiunea.
Mulți fac business doar pentru că au senzația că așa o să le fie mai bine în viață, nu pentru că chiar le place sau pentru că au o misiune, o viziune clară despre ce vor să facă, doar pentru că e un mijloc prin care ei au înțeles…
Știi cum e, mai dau exemplu… Cum era în trecut în sat preotul, doctorul, că aveau o funcție importantă, învățătorul…
Și cumva lumea își dorea să aibă statutul ăla, pentru că știau că atunci o să fie bine, așa mi se pare că a devenit și antreprenoriatul. Dacă ești antreprenor, o să ai acces la diverse lucruri, o să lucrezi cât vrei tu, o să ai bani, o să… bullshit.
Nu sunt chiar așa lucrurile. Și atunci sunt foarte mulți oameni care aleg să facă asta, da, mai degrabă doar pentru mijloc în sine, nu pentru că e pentru ei și pentru că nu rezonează cu ei.
Monica: Super fain! Am zis că cealaltă parte pe care aș vrea să abordăm e cum definești succesul.
Și aș vrea aici să ne dai niște detalii despre cum definești succesul în forma asta nouă în care ai ajuns, în care ai devenit și ce înseamnă succesul aici. Există o rețetă sau depinde de fiecare persoană?
Diana: Nu există nici o rețetă și nu există o definiție comună pentru toată lumea.
Dacă totuși ar trebui să scot ceva din zona asta atât de exploratoare, cred că pentru mine succes este să fiu conștientă de ce îmi doresc în etapa respectivă, în viața mea și să pot să-mi gestionez energia cu înțelepciune, astfel încât să pot să construiesc în direcția respectivă.
Și dacă reușesc să fac asta și să și fiu prezentă, să mă bucur de ce am construit, mi se pare absolut genial.
Pentru mine, asta e.
Să nu crezi… că mă mai fură, mă mai apucă nebunia că…de rezultate, că de ce n-am făcut sau habar nu am, comparații sau lucruri de ce nu… Achiever-ul din mine încă mai are și alte părți ale lui, doar că în acest moment am început să pun în balanță și să compar.
Hei, uită-te la viața ta, o trăiești așa cum îți bucură sufletul cel mai mult acum? Da. Și atunci ce contează? Până la urmă asta este cel mai important. Și cred că despre asta este.
Pur și simplu nu este doar despre cifre de afaceri, nu este doar despre profit, deși din nou îmi plac rezultatele și-mi place performanța, dar cred că dacă ești conștient să îți alegi drumul care te împlinește cel mai mult, cred că acolo e de fapt cel mai frumos.
Monica: Deci tu îmi spui că cineva poate să aibă un business de zeci sau sute de milioane, profit de nu știu cum își dorește, mașină de nu știu care își dorește, vacanță de nu știu care își dorește și cu toate astea să nu aibă succes. Pentru că în interior cum e, dacă nu are succes la asta? Cu realizările astea din afară?
Diana: Hai să vedem. Hai să le luăm pe rând, că sunt două situații.
E situația în care în exterior parcă toate sunt bifate, că business-ul a crescut, că lucrurile se întâmplă, că ești printre cei mai buni, că ești apreciat, că… așa mai departe.
Dar dacă tu nu ți-ai dat spațiu să vezi dacă pe bune acela e drumul tău și pe bune acelea sunt lucrurile care te bucură cel mai mult, sunt doar multe lucruri adunate în jurul tău, dar nu ceva care să îți bucure sufletul.
Monica: Tu crezi că cineva poate să obțină asta cu adevărat fără să fi aliniat? Tot succesul ăsta financiar, de business?
Diana: Da, sunt.
În lumea mea ideală, aș fi zis nu, dar în realitate, dacă mă uit în jur, văd persoane care nu aș putea să zic că sunt foarte conectați cu ei sau că sunt foarte aliniați cu ei, și totuși au ajuns la rezultate.
Acum, dacă te uiți în viața lor și vezi, iei alte criterii la evaluat, nu știu sănătate, relații și așa mai departe.
Monica: Nivel de energie, cât se odihnesc…
Diana: Exact acolo se vede de fapt. Dar, strict business vorbind, sigur că da.
Monica: Toată lumea face plecăciuni în fața lor, dar când se duc acasă și se uită în oglindă sau se pun în pat singuri sau partenerul de viață le reproșează toată lista lungă de absențe…
Diana: Așa e. Și acum mi se pare fain că au început mai mulți antreprenori și mai mulți oameni să aibă curajul să spună că hei, nu mai știu la cine văzusem, nici nu mai contează, ideea în sine e mai relevantă.
Era un antreprenor că a avut rezultate la nivel global și a zis că după ce a fost la o conferință în care oamenii l-au apreciat și au zis cât e de tare și poze cu el peste tot și așa, a scris o postare, mi se pare că a doua zi că : ”Hey, știu că mă vedeți așa, știu că vedeți că am succes, că am ajuns la niște rezultate extraordinare, în esență, eu sunt în burnout, sunt absolut epuizat. Mă simt deconectat de mine, mă simt deconectat de familie și așa mai departe”.
Sunt foarte puțini care vorbesc despre lucrurile acestea.
Suntem capabili să ne mobilizăm, să ne ducem la un eveniment și să părem bine, chiar și în fața noastră, darămite și în fața celorlalți. Apoi, când ajungi acasă cum ești? Asta na, nu mai contează.
Dar se poate. Ideea e că poți să fii aliniat cu tine, să faci și performanță în business, să ai rezultate și să nu fi atât de dezechilibrat.
Iar din nou, pentru mine, în ultimii ani am început să studiez foarte mult sportivii de performanță. Și știi că i-am adus și în podcast pe mulți dintre ei campioni mondiali.
Și mi se pare fascinant cum gândesc, știi? Nici nu știu care din ei au zis că odihna e parte din performanță.
În mindset-ul lor „să mă odihnesc” face parte din… e sfert din medalia aia sau jumătate din medalia pe care eu am luat-o.
Ori în business, noi am vrea să luăm medalia în fiecare zi, dacă e posibil. Noi cu asta, cu antrenament, cu să avem răbdare ani de zile cum face un sportiv, că lucrează cinci ani și se duce apoi la un campionat, așa … Come on!
Noi, dacă de la an la an nu creștem, e o problemă.
Monica: Lunar medalie, săptămânal, zilnic…
Diana: Deci, dacă se poate să fie medalia, să ne asigurăm locul. Dar nu este doar despre asta.
Monica: Și atunci succesul este practic să poți să îți definești ce e relevant pentru tine, indiferent de cum definește lumea din jurul tău succesul și să îți dai voie să mergi pe calea respectivă.
Și poate pentru tine, ca antreprenor, anul acesta este relevant să dezvolți relații de calitate cu clienții și furnizorii și nu neapărat să-ți triplezi sau să crești afacerea de zece ori sau să devii cel care primește medalie.
Că până la urmă poți să spui am luat medalie pentru că am cele mai bune relații cu clienții mei și pentru că pe mine asta mă împlinește. Vreau să fac afaceri cu oameni care mă inspiră și cu care îmi face plăcere să vorbesc.
Și nu e nimic greșit în asta și să nu îți crești businessul de două ori sau de trei ori.
Și dacă la an simți că e aliniat cu tine altceva și-ți dorești altceva, ci simți că ai puterea fizică și alinierea mentală și emoțională, cu asta poți să stabilești altceva. Go for it!
Diana: Mi se pare absolut de neprețuit să poți să îți dai spațiul ăsta, să alegi pentru tine, să te conectezi cu tine și să vezi ce e cu adevărat important și apoi să ai curajul să te duci pe drum.
Pur și simplu să te duci și să te menții acolo.
Pare că nu o să se îndeplinească uneori anumite lucruri sau că nu o să bifezi.
O să bifezi mai multe decât ți-ai imaginat, doar că nu din ce ai învățat că ar trebui din ce e cu adevărat relevant pentru tine. Și nu știu cum să zic, dar bucuria asta pe care eu simt acum în etapa asta din viața mea, nu aș da-o pentru nimic în lume. Și cumva e energia care mă și ajută să aleg mai departe și să nu mai deviez atât de des.
Monica: Și este corect dacă spunem despre tine că o dată ce ai avut asta în relație cu tine și în relație cu business-ul, poate și celelalte aspecte ale vieții tale sau rearanjat într-o formă mai cursivă, poate?
Diana: Da, s-au rearanjat multe părți din viața mea.
Imaginează-ți când intră… să zicem că avem o echipă și intră liderul și e total deconectat și obosit și epuizant. Și mergem din struggle și hai să facem că v-am zis… și că nu-i bine… și așa.
Ce energie îți transmite și cum au energie oamenii care-l ascultă să meargă cu el și să construiască, versus vine un om așezat, centrat și cu viziune clară și cu hai să facem împreună.
E la fel și cu părțile din viața noastră. Când tu îți dai voie să te duci pe esență și celelalte lucruri din viața ta se reglează mult mai ușor.
Dacă ești dezechilibrat aici e greu să ai grijă și de sănătate, și de relație și celelalte să fie bine. Pur și simplu vezi că se așază altfel și ți-e mai ușor.
Nu e că n-ai provocări, nu e că nu e greu. Nici vorbă de așa ceva, dar îți e mult mai ușor să le vezi.
Eu pur și simplu mă văd mult mai detașată și mi se pare că nu mai consum atât de multă energie aiurea. Mi-e mai ușor să văd energia și să o gestionez înțelept într-o direcție sau în cealaltă.
Acuma simt că încep să am eu controlul asupra energiei mele și sunt atentă la asta.
Sunt atentă la momentele în care sunt obosită, în care mă simt epuizată sau momentele, momentele sau persoanele sau proiectele care mă storc de energie și încep să aleg din ce în ce mai des și să am curaj, că uneori am, uneori nu.
Dar încep să am curaj din ce în ce mai des să mă duc spre spre ce imi doresc mai mult.
Și știi când e cel mai greu? În perioada de tranziție, Monica.
Pentru că acum îmi e mai simplu să aleg, pentru că am început deja să văd beneficiile.
Acum știu cum e gustul la fructul celălalt și mi-e mai ușor să mă duc, dar chiar primii pași pe care-i faci în zona asta nouă tu habar nu ai cum o să fie, ce beneficiu o să ai, de fapt, ce înseamnă pentru tine, dacă o să îți fie bine…
Simți doar undeva în interiorul tău că ar fi bine să faci asta, dar e cu multe semne de întrebare.
Atunci cel mai greu și e foarte important să stai și să nu deviezi, să te duci înapoi, că în curând o să vină, dar atunci e provocator emoțional.
Monica: Deci să faci pasul ăsta ca și cum ai face un pas în gol, cu încredere în Univers, că îți furnizează ce ai nevoie să te refugiezi. pe calea ta?
Diana: În Univers și în tine, că în esență, fiecare dintre noi știm care-i drumul nostru, doar că pe parcurs am mai tot preluat diverse lucruri și ajungi să nu mai cunoști povestea adevărată, telefonul fără fir, dar în esență, dacă stai să asculți, să-ți asculți interiorul cu adevărat, știi, știi ce ai de făcut.
Acum acesta este pasul 1. Pasul 2 ne trebuie curaj.
Monica: Două lucruri aș mai vrea. Unul e …Poți să fii un pic cârcotașă? Poți să fii un pic mai tare cârcotașă?
Deci e foarte fain ce zici tu și sună așa foarte mișto pentru antreprenor și poți să zici că păi bine, ăștia, adică antreprenorii, au libertatea să facă lucrul ăsta. Dar nu poți să-mi spui tu mie asta că sunt în prima linie de management într-o firmă… Nu poți să-mi spui tu mie că am aceeași libertate. Și știu că ești trainer de lideri. Lucrezi nu doar cu antreprenori, ci și cu echipele lor. Cum se împacă astea?
Diana: Și știi cum e? În esență, fiecare crede că celălalt are libertate mai mare și că lui îi e mai ușor.
Fiecare are greutățile lui.
Dacă te uiți la un antreprenor, ai putea să zici că el este cel mai prins în capcană de multe ori: că are responsabilități, că in the end el trebuie să răspundă. Nu știu dacă se face ceva ilegal în firmă, el intră în închisoare și așa mai departe.
Dacă te uiți la nivel de angajat ai putea să zici că dragul de el, nu, el trebuie să execute, are niște limite clare până unde se poate să se manifeste și cam that’s it, că e angajat, nu are libertate maximă.
În realitate, mă rog, în realitatea mea că nu știu realitatea tuturor, în realitatea mea, fiecare are puterea în egală măsură să influențeze. Și mereu am discuția asta cu oamenii mi se pare foarte fain că ai ridicat la fileu asta, pentru că ajung uneori în discuții cu ei și managerul zice „Păi da, da n-am făcut, pentru că uite ce face antreprenorul? Nu ne dă spațiu, nu putem să facem de el.”
Am avut un sprint la un moment dat și în momentul în care a ieșit antreprenorul din sală au început să-mi spună ”Da, vezi că acolo trebuie să lucrezi cu el, da acolo să știi că nu ne dă spațiu, așa mai departe”.
Și cumva nu pot sau nu am în viața mea ce aș vrea, pentru că celălalt.
Dacă te duci la antreprenor, o să spună „Păi eu aș vrea să fac, aș vrea să … am putea să avem rezultate fantastice, da cu cine? Că n-am cu cine, că uite, nu vor, nu sunt responsabili”, și așa mai departe.
Și mereu le zic „Nu, mie nu-mi spuneți bullshit-ul, ăsta, scuze, dar nu funcționează. Și tu, ca manager, poți să te duci la el și să zici „hei, eu pot să performez dacă mă lași să iau decizii, dacă îmi dai resurse, dacă îmi dai claritate, dacă…” ce ai tu nevoie…
Și tu ca antreprenor, poți, te duci la el și să zici: „Hei, funcționează relația asta dacă reușim să facem A, B, C, și hai să vedem cum facem.
Ori, statul ăsta să-mi ghicească gândurile normal că nu merge.
Deci eu cred că e valabil, am certitudinea că e valabil pentru toată lumea, certitudinea interioară, bineînțeles.
Monica: Adică aceeași libertate de a-și manifesta esența o are și antreprenorul, o are și managerul direct cu care lucrează.
Diana: Da, da.
Monica: Nu vezi niciun fel de problemă…
Diana: Nu, și eu am fost în ambele roluri.
Și când am fost manager eu m-am dus și am cerut.
Mulțumesc lui Dumnezeu că am învățat asta de mică, să cer.
Dacă am simțit nevoia de mai multă apreciere, m-am dus și am cerut. Am bătut la ușă și am zis „Hey, am nevoie de apreciere din când în când. Pur și simplu funcționez mai bine așa.”
Aveam la un moment dat, asta era chiar la început, înainte să fiu manager, când eram asistentă, aveam o cutiuță roșie și am luat cutiuța și m-am dus la antreprenor și am zis „Uite cutiuța asta. Când fac o treabă bună și când vezi că fac ceva bine, îmi lași un mesaj, și îmi pui cutiuța pe birou, bine? ”
Mirat, el nu făcea asta, îți dai seama, nu avea obiceiul, dar eu am avut nevoie de treaba asta. El s-a uitat la mine și a zis: „Bine”
Pe parcursul anilor a ajuns să fie obicei la nivel de cultură organizațională în business, dar am cerut.
Sau dacă nu erau clare deciziile m-am dus și am zis: Hey nu-i clar cine ia deciziile, hai să vedem cum facem. N-or ieșit din prima, dar până la urmă am clarificat.
Poți să faci asta. E o iluzie că nu ai libertate.
Fiecare din lumea lui are senzația că e mai constrâns și că nu are libertate.
Antreprenorul, ba că e statul, ba că-s angajații, ba că e nu știu cine. Angajatul, că el e angajat și că… Ba da, poți. Poți să faci foarte multe lucruri, și dacă nu poți în locul acela, du-te în alt loc.
Adică nu te pune nimeni să stai dacă nu poți să construiești, dar tu ești responsabil să faci tot ce ține de tine și să ceri și să clarifici și să îți spui nevoia și să contribui, astfel încât te asiguri că ai dat maximul din tine.
Monica: Cool! Mersi mult pentru clarificarea asta.
Cred că e foarte importantă, mai ales în contextul întregii discuții despre antreprenori, că să nu aibă cineva feeling-ul bine, bine, da dacă nu sunt acolo, pentru mine nu se poate. Și eu trebuie să fac așa cum zicea altcineva, pentru că eu nu am acea libertate și nu mă lasă celălalt.
Și ultima întrebare, care este cumva foarte personală și aș vrea să mergem, poate un strat și mai în profunzime, dacă te simți confortabil cu asta.
Diana, cu care vorbesc acum, se simte ca o manifestare mult mai spirituală a felului tău de a fi decât Diana de dinainte de această perioadă de tranziție. Zi-mi un pic cum se simte, cum se vede zona asta spirituală acum de la tine sau cum o trăiești?
Diana: Dacă ar trebui să rezum, am mai zis în diverse contexte, că acum mă simt vie și mult mai conectată cu mine, mult mai conectată, și mi place, îmi place de mine tare. Și am date-uri așa și cu mine și conversații, și îmi place să explorez pur și simplu în zona asta.
Îmi place autenticitatea, spațiul de autenticitate în care am intrat. Îmi place că mă simt mai liberă. Îmi place că mă simt uneori ca un copil care explorează și să descopere diverse lucruri.
Îmi place că nu mai pun presiune, că trebuie neapărat să fie într-un fel și las să curgă un picuț mai mult lucrurile și fix din zona asta se întâmplă, se bifează mult mai multe în spațiul meu.
Monica: Ai putea să spui că ai mai multă încredere în Univers și în răspunsurile pe care le primești tu din zona de conectare?
Diana: Am mai multă încredere în primul rând în mine, Monica, că de aici pornește și apoi în Univers și în cei din jurul meu. Dar nu mă mai simt singură, apropo de Univers. Că în momentul în care ești deconectat de tine, de fapt te simți foarte singur, de asta intri în multe alte zone. Și acuma pur și simplu am senzația că natura mă sprijină.
Uite, de două-trei luni sunt foarte conectată cu natura, ies în natură și pur și simplu simt sprijin, simt suport, simt energia, simt că… am senzația că e o armată de suflete în spațiul meu care mă susțin în ceea ce fac.
Nu simțeam lucrurile acestea înainte, nu eram atât de conectată încât să pot să am senzația asta și să pot să văd lucrurile în felul ăsta. Și e bine.
Pe de altă parte, fix în zona asta de explorare, evident că, pe cât de liniștită sau nu știu de… cu explorare și cu bucurie am anumite momente și momentul în care explorez în altă zonă e la fel de puternic, dar nu mai e cu la fel de mult consum.
Pot să duc valurile și când sunt sus și când sunt jos mai ușor. Ies mult mai repede din anumite contexte. Când nu știam, de exemplu, că ceva mă supăra înainte, poate îmi luam jumătate de an dacă era ceva foarte important pentru mine să îmi revin, apoi am ajuns la trei luni, o lună acum, nu știu, poate pe anumite subiecte îmi revin în câteva ore sau în câteva minute, care e un progres fantastic și cumva asta îmi doresc mai mult pentru mine. Pur și simplu să ies mai rapid și mai ușor de acolo, nu cu atât de mult consum.
Monica: Și zici că se poate nu numai pentru tine, ci pentru orice antreprenor și manager.
Diana: Sigur că se poate, pentru orice om de pe lumea asta, indiferent de funcție și de rol.
Sigur că da, fiecare dintre noi putem. Doar că e o călătorie și probabil că fiecare are momentul în care descoperă etapa, dar pot să îți provoci contexte și poți să îți pui intenție să te duci în zona asta, că de acolo încolo se întâmplă lucrurile.
Monica: Super! Eu, ca prietenă, îți mulțumesc foarte frumos pentru discuția asta, de la suflet la suflet. Mi-a fost dor de tine.
Diana: Și mie mi-a fost dor. Îți mulțumesc din suflet!
Monica: Și e fain că ne-am văzut și anul ăsta și cred că o să ne mai vedem o dată anul acesta.
Diana: Ne mai vedem o dată.
Monica: Dacă cineva vrea să te găsească, unde te găsește?
Diana: Și pe social, pe Facebook, Instagram, LinkedIn și pe diana@wiseleader.ro dacă vreți să-mi scrieți și vreți să povestim sau sa dezbatem subiecte, cu mare drag.
Monica: Mulțumesc foarte frumos, Diana!
Diana: Și eu, te îmbrățișez!
