Templul Buddha Tooth: un sanctuar ascuns în mijlocul unei jungle urbane

Îți scriu cu câteva ore înainte să împachetăm de plecare, de aici din Singapore. Și simt cum presiunea timpului îmi suflă în ceafă în timp ce mă liniștește o ploaie musonică, care s-a dezlănțuit de nicăieri peste cartierul arab în care stăm.

Nu voiam să plec de aici până nu scriu despre ce am trăit la Templul Buddha Tooth, acolo unde am avut cea mai înălțătoare experiență din Singapore.

Când am ajuns aici, am fost supărată de-a dreptul că am plecat din Bali. Conectarea cu natura, posibilitatea să lucrez doar de afară, internetul bun și conectarea cu oamenii locului au rămas toate în memoria mea, dar nu în prezentul meu din Singaporele modern, gălăgios, de business, cu oameni frumos îmbrăcați și gata de a servi în corporație. (nu e judecată, e doar un tipar pe care l-am observat)

Așa că poate înțelegi frustrarea unei persoane plecate dintr-un paradis al liniștii și sălbăticiei care a ajuns în această junglă urbană, cu o cu totul altă vibrație.

Până… ceva magic s-a întâmplat.

Am rugat-o pe asistenta mea- Ale mică, cum o alintăm noi- să ne propună câteva locuri faine pe care să le vizităm cât suntem în Singapore. Iar locul care a rezonat energetic cel mai bine cu mine a fost acest templu din cartierul chinezesc, Buddha Tooth.

Am pornit în explorarea orașului în cele 2 zile libere (Sâmbătă și Duminică, urmând ca Luni și Marți să lucrăm) și am ajuns pe seară și în China Town, unde știam că e templul. Așa că după ce am luat o piatră (e foarte frumoasă – revin pe subiectul acesta, promit), am vizitat străzile aglomerate și am mâncat ceva chinezesc (evident!), am pornit obosiți spre casă.

Pe drum spre stația de taxi, am dat de templu! Perfect, frumos, luminat, armonios, dar…închis. 😔

Îmi doream așa de tare să îl văd, încât am reușit să îl conving pe Ștefan să ne întoarcem în cartierul chinezesc doar pentru templu, căci simțeam că am de primit ceva acolo….sau de dat, căci cu aceste lucruri nu știi niciodată.

A doua zi, imediat după deschidere, eram prezenți la templu, unde la început nu am înțeles ce se întâmplă. Am fost „întâmpinați” de o coadă de oameni vârstnici, mai apăsați de viață, așteptând cu trolerele de cumpărături.

Am intrat în templu ca și cum am fi intrat prin spate, doar că și spatele arăta ca fața.😅

Știu că îți vine să râzi, căci și mie îmi vine să râd, dar altfel nu puteam să o spun mai bine și este un element important pentru relația mea cu acest templu, pentru felul în care am început să apreciez Budismul.

Încă de afară se auzeau incantații foarte plăcute, un anume ritm linștitor. Am intrat cu grijă (am învățat până acum că toate templele au în general reglementările lor și că nu poți să intri orium). Paznicul ne-a văzut și ne-a făcut semn să intrăm, însemnând că eram îmbrăcați corespunzător. 

Prima imagine pe care am văzut-o a fost un soi de altar. Iar imediat, în dreapta și în stânga lui, erau doi pereți, fiecare cu câte o reprezentare a lui Buddha plasat în centru, iar în jur, pe tot peretele, aceeași statuie în miniatură, în zeci sau sute de căsuțe identice, perfect potrivite, aliniate la milimetru. 

O ușoară senzație de halucinare m-a luat, căci eram hipnotizată de acea repetiție perfectă, în timp ce incantațiile ritmate parcă au început să vibreze în  fiecare celulă a mea. Dar nu doar atât, parcă mintea și inima au început să se unească și să fie prezente în fiecare din acele mici statui de pe perete.

Am mers mai departe, urmând sunetul ritmat, și am intrat în sala principală, unde la două mese, perfect simetric aliniate față de centru, călugării citeau rugăciunile, bătând un fel de tobă mică pentru a ține ritmul.

Am inspirat și expirat adânc, căutând să înțeleg cu mintea și cu inima de ce locul acesta, cu statuile și incantațiile lui, a reușit sa mă acapereze atât de tare. 

M-am plimbat ușor pe lângă perete, simțindu-mă oarecum fâstâcită să perturb călugării, iar când am ajuns în spate de tot (adică la intrarea principala a templului), am avut un moment de iluminare. 

Am început să plâng lacrimi de inspirație și am simțit perfecțiunea acelui spațiu ca cel mai apropiat mod de conectare cu Dumnezeu (Nu, nu cred într-un Dumnezeu al lor sau al nostru, ci într-unul Universal).

Ordinea din templu, alinierea perfectă, simetria stânga-dreapta, jos-sus, față-spate, ritmul incantațiilor, statuetele mari și mici ce îți dădeau senzația de infinit. Toate acestea mi-au luat corpul, mintea și inima și le-au dus în ritmurile acelea, până sus de tot. La infinit.

Am trăit un moment de eternitate. Am trăit un moment de vindecare. Am trăit un moment de înălțare și iluminare, de conectare profundă cu tot Universul, cu Pământul, cu viața însăși, în fiecare manifestare a ei. Un moment de conectare cu toată omenirea, dincolo de războaiele, foametea sau frământările noastre. Un moment de perfecțiune.

M-am mișcat încet, înspre cealaltă parte a altarului, că să fac turul complet al încăperii și când mă opream puțin să mă conectez cu ceea ce spuneau călugării budiști, mă reconectam cu acel spațiu de eternitate, de Dumnezeire. Și din nou lacrimi curgeau pe față, fără să le pot opri. 

Aveam senzația că oamenii aceia vorbesc limba Universului, că pot să se conecteze cu El și să intre în ritmul său de vibrație. Iar toți cei care erau acolo știau că asta fac: aduc ordine în haos, aduc Dumnezeirea în lumea fizică sau ne duc pe noi din lumea fizică, înspre Dumnezeu. Ca și cum ar conecta două lumi, două Universuri.

Acum, aș vrea să îți împărtășesc cum am interpretat eu tot ce s-a întâmplat și la ce gând s-a produs declicul în mintea mea, devenind una cu tot și cu toate.

Ordinea și alinierea perfectă din templu, de care aminteam mai devreme, îmi conferă liniște. Echilibrul între cele două laturi, e echilibrul între feminin și masculin, între a da și a primi, între a câștiga și a pierde, între forță și vulnerabilitate, între mintea creativă și mintea disciplinată, între uman și divin.

Statuile mari, care reprezentau cele 100 de forme de manifestare a lui Buddha și care erau înconjurate de zeci de alte  statui identice și mici, erau reflectarea infinită a lui Dumnezeu, ca într-un fractal, over and over again, la infinit. Ca și cum totul este o manifestare a lui Dumnezeu și nu este nimic în afara lui. 

Ritmul incantatiilor sau al rugăciunilor parcă reflectă aceeași cadență pe care o aveau statuile mici așezate pe perete, iar dacă ar exista o reprezentare vizuală a ritmurilor, aceasta s-ar suprapune sau s-ar armoniza, cu siguranță, cu dimensiunile casetelor în care erau așezate micile statui. 

Am avut senzația de ordine perfectă prin ritm, cuvinte, muzică, ordonare fizică. Ca și cum aș fi pășit într-un spațiu organizat de divinitatea însăși. Înălțător. 😇

Mi-am amintit acolo, încercând să îi explic la Ștefan ce s-a întâmplat cu mine, de Karate Kid, când maestrul Miyagi îi cerea băiatului să facă mișcarea de spălare a geamurilor din nou și din nou și din nou. Iar băiatul, cu hormonii adolescenței, voia să învețe karate, nu să spele geamuri. 

Repetarea aceea ritmică te propulsează, la un moment dat, spre un alt nivel de înțelegere și cuprindere a lumii, te determină să lași în urmă sau poate să integrezi  problemele ei mici și temporare.  

Știi, i-am spus lui Ștefan, ’’ Eu cred că fiecare om e menit să descopere Dumnezeirea prin ceea ce face și prin ceea ce știe să facă cel mai bine. Și dacă face din nou și din nou și din nou, același lucru, mai bine și mai bine, la un moment dat va face un salt pe care nimeni altcineva nu l-a făcut până atunci în domeniul său. Și înțelege întregul prin desăvârșirea unei mici părți. De fapt, prin propria desăvârșire.’’

Suntem meniți să descoperim întregul, ducând ceea ce facem la nivel de artă, de perfecțiune. Poate cu intenția de a cuprinde întregul, în mica noastră încercare de a servi lumea.

Rezonez mult cu manifestarea energiei din Budism. Iar ei înțeleg ceva ce noi, orbiți de propria noastra profanitate, eșuăm uneori să vedem: 

Tot Universul este în noi. Trăim cu iluzia că suntem parte a lumii, când de fapt noi suntem lumea însăși.

Asta am văzut și am apreciat atât de mult în acel templu. 

Asta am simțit în întreaga mea ființă, cum ordinea din interiorul acelor călugări, a făcut ordine în aceea încăpere și la rândul ei, în cei care au fost deschiși să o primească. 

Această energie o trimit mai departe spre tine, dacă o primești. 

Cu iubire și recunoștință,

Monica

Monica Ion