Acesta nu este un Friday Spark obișnuit. Este un moment aniversar. O pauză între două respirații, în care privesc înapoi la drumul parcurs și mă las atinsă de toată transformarea care s-a întâmplat în acești 3 ani.
Când am înregistrat primul Friday Spark, habar nu aveam ce urma să devină. Nu aveam o viziune despre unde pot ajunge, despre cine sunt eu cu adevărat sau despre ce sunt menită să aduc în lumea aceasta. Eram pur și simplu entuziasmată. Vocea mea era tremurată, dar dorința de a împărtăși era mai puternică decât orice teamă.
Primul Spark a fost trimis către grupele de WhatsApp, acolo unde exista deja o conexiune intimă și o relație de încredere cu oamenii cu care lucram. Apoi, Gabriel, colegul meu, a creat canalul de YouTube unde au început să apară Sparks-urile, iar Florentina a venit cu titlul perfect pentru episodul aniversar: 156 de scântei, 3 ani, o singură lumină.
Pentru acest Spark, colegii mei mi-au adresat întrebări care au scos la lumină lucruri pe care nici eu nu știam că sunt gata să le spun. A fost, poate, cea mai profundă și vulnerabilă conversație pe care am avut-o vreodată cu mine însămi.
Care e diferența între Monica de atunci și Monica de acum?
Am fost întrebată: „Care e diferența între Monica care a început Friday Sparks și Monica care ești acum?”
Când am început, voiam doar să împărtășesc. Lucram mult unu-la-unu, programele de grup abia prindeau contur și simțeam că descoperirile mele trebuie să ajungă la mai mulți oameni. Nu aveam însă claritatea unei misiuni. Eram purtată de entuziasm, dar nu de viziune.
Astăzi, Monica de acum știe cine este și ce are de făcut. Am integrat și partea spirituală din munca mea, acea dimensiune a experiențelor intuitive și extrasenzoriale pe care ani de zile am ținut-o în spate de teamă să nu fiu judecată. Am învățat să vorbesc despre cum simt, despre trăirile mele, despre partea nevăzută a realității – cu lejeritate și asumare.
Aceasta e, poate, cea mai mare diferență: atunci eram o Monica entuziastă și muncitoare; astăzi sunt o Monica care trăiește conștient și care înțelege cu claritate impactul muncii ei.
Cel mai greu adevăr rostit în acești trei ani
Colegii mei m-au întrebat și: „Care a fost cel mai greu adevăr pe care l-ai rostit în acești trei ani? Și cum ți-a schimbat asumarea?”
Răspunsul m-a dus înapoi în Ibiza, vara trecută. Era o zi caldă, iar eu purtam în mine o frământare. Simțeam că partea spirituală a muncii mele cere să fie scoasă la lumină, dar îmi era teamă. Vorbeam despre ea doar în ședințele unu-la-unu sau în grupurile mici.
Într-o conversație cu colegul meu de atunci, Dragoș, i-am spus: „Oamenii sunt obișnuiți să mă vadă ca pe cineva ancorat în mental și științific. Dacă încep să vorbesc despre experiențele mele extrasenzoriale, despre legile universale, despre viziunile pe care le am, o să-mi pierd credibilitatea?”
El mi-a răspuns simplu: „Da, fă asta! Oamenii au nevoie să audă. Asta este magia ta.”
A fost momentul în care am început să vorbesc deschis despre spiritualitate. Și am simțit un val de eliberare și o creștere exponențială a impactului.
Dar a fost greu. Am avut nevoie să las să moară în mine imaginea unei Monica „credibile” în sensul convențional. Am avut nevoie să învăț că ceea ce văd, ceea ce simt și ceea ce percep în plan subtil sunt la fel de reale ca orice „demonstrat științific”.
Ce i-aș spune Monicăi de acum trei ani?
Dacă aș putea să mă întorc la Monica care a înregistrat primul Spark, i-aș spune doar atât:
Să ai încredere în mesajele tale.
Să nu te cenzurezi. Să nu lași nimic pe dinafară din ce simți că este relevant. Și să știi că ceea ce spui atinge vieți și schimbă destine, chiar dacă asta nu se măsoară în like-uri și comentarii.
Îmi amintesc de o clientă care a ascultat toate Sparks-urile, le-a notat cu creionul și a aplicat ce a putut. Când am lansat Școala de Legi Universale, a venit cu certitudinea că vrea să participe. Mi-a spus: „Am văzut valoarea din materialele gratuite. Vreau să fac munca asta în mod structurat.”
Ce am lăsat să moară în mine
Poate cea mai grea întrebare primită a fost: „Ce ai lăsat să moară în tine ca să creezi aceste Sparks?”
Răspunsul? Dorința de a menține o imagine. Imaginea unei Monica credibile în ochii tuturor, unei Monica care se definea prin mental și prin demonstrații logice.
Am învățat să las asta să moară. Să mă abandonez în cine sunt cu adevărat. Să-mi asum experiențele spirituale, intuitive, chiar dacă asta înseamnă să fiu înțeleasă doar de cei care sunt pregătiți să audă.
Ce nu știți despre acest drum
Poate că nu e evident, dar și eu am momentele mele de jos. Și poate nu știți că în ultimele luni am lucrat mai mult cu mine însămi decât oricând. Adevărul e că fiecare persoană tinde să-și construiască o părere bună despre sine. Dar uneori acea părere e doar o poveste. Și am învățat să-mi privesc poveștile cu sinceritate și să mă întreb:
„Cât de mult adevăr pot să tolerez despre mine?”
O flacără aprinsă vineri după vineri
Astăzi, când privesc în urmă, știu că aceste 156 de Sparks nu sunt doar episoade. Sunt o hartă a devenirii mele. Sunt un jurnal viu al tuturor revelațiilor, vulnerabilităților și momentele în care m-am reîntâlnit cu mine însămi.
Astăzi nu sărbătorim doar un număr de episoade. Sărbătorim toate inimile care s-au deschis aici, toate umbrele pe care le-am luminat și fiecare moment de tăcere în care poate ai simțit că vorbeam direct cu tine.
Dacă am învățat ceva în acești trei ani, e că fiecare dintre noi poartă în el propria scânteie de geniu. Uneori e suficient doar să o vezi și să o onorezi.
Și tu?
Care a fost Spark-ul care a aprins cea mai mare lumină în tine?