Am aniversat 3 ani de Friday Spark și una dintre cerințele voastre a fost să fac mai multe Spark-uri cu Ștefan, soțul meu. Așa că țin cont de voi și facem astăzi un Friday Spark special, cu un subiect care știu că atinge multe straturi din oameni: religia.
Ștefan a terminat Facultatea de Teologie și a făcut un master în Teologie. Spun asta pentru context, nu ca să „punem o ștampilă” de autoritate, ci pentru că discuția pe care o avem azi trece dincolo de păreri și intră în zona de istorie, documente, arheologie, lingvistică și felul în care au evoluat textele în timp.
Și mai ales pentru că religia — chiar dacă nu ne dăm seama — ne marchează profund. Ștefan a spus un lucru care mi se pare esențial: autoritatea morală și spirituală este ultima autoritate. Adică mai sus decât Dumnezeu nu există nimeni. Iar lucrurile acestea, fie că crezi sau nu crezi, au efect și în viața asta, și în viața viitoare — în mintea oamenilor, în emoțiile lor, în felul în care își trăiesc viața.
Religia nu e doar o poveste. E o paradigmă. Și paradigma spirituală, dacă o ai, îți influențează tot: felul în care interpretezi binele și răul, sensul suferinței, vinovăția, frica, speranța, ideea de pedeapsă, ideea de merit, ideea de „ce urmează după”.
Religia ca școală: îți dă abecedarul, dar nu îți dă tot drumul
Ștefan a explicat religia într-o metaforă pe care o simt foarte clară: religia e ca școala.
Școala te învață să citești, să socotești, îți dă o cultură generală de bază. Dar dacă rămâi doar cu informațiile primite în școală, rar ajungi să îți duci viața la nivelul de prosperitate și abundență de care ești capabil(ă). Ai o viață mai bună decât media, dar e puțin probabil să îți împlinești potențialul maxim.
Și religia poate să aibă un rol asemănător: îți dă abecedarul, îți deschide cartea, îți aprinde dorința de a te conecta cu Dumnezeu, de a căuta mai mult. Dar dacă rămâi strict la ce ți s-a spus și nu cauți tu mai profund, e foarte puțin probabil să îți împlinești potențialul spiritual pe care îl ai în această viață.
Aici e o distincție importantă: nu vorbim despre a fi necredincios. Vorbim despre dorința de claritate, de coerență, de o ordine interioară în care lucrurile chiar se leagă și nu se contrazic.
Primele fisuri apar uneori devreme: întrebările care nu te lasă să înghiți „povestea”
Ștefan a povestit că la el întrebările au început pe la 10 ani. Și asta mi se pare important: nu pentru că ar fi fost rebel, ci pentru că avea o minte care căuta coerență.
Tatăl lui este preot. Bunicul lui a fost preot. Frații tatălui lui sunt preoți. Mulți l-au întrebat dacă a mers la Teologie doar ca să continue tradiția. Dar el a spus clar: adevărul e că era determinat să înțeleagă.
Și una dintre primele lui întrebări către tatăl lui a fost:
„Tată, poate un copil de un an să facă ceva ca să te supere? Să te rănească? Să te trădeze?”
Răspunsul era, evident, nu. Și atunci el a făcut un calcul simplu: dacă pe tine, ca adult, nu te poate afecta un copil de un an, atunci cum am putea noi să credem că Îl putem afecta pe Dumnezeu? Să-L supărăm, să-L trădăm, să-L facem să se simtă jignit? Oare nu e Dumnezeu de infinite ori mai înțelept și mai mare decât noi?
A fost primul moment în care a simțit că povestea primită „nu dă la calcule”. Că lipsește ceva.
Apoi a venit întrebarea despre Adam și Eva: dacă spui unui copil mic „nu te du la foc”, ce face primul lucru? Se duce la foc. Din curiozitate. Ca să vadă. Dacă Dumnezeu e omniscient, omniprezent, omnipotent… nu știa ce comportament va genera interdicția? Și apoi de ce pedeapsa și ruptura?
Ștefan a spus ceva ce se simte foarte uman: ca părinte, tu știi ce urmează să se întâmple. Și nu rupi conexiunea cu copilul tău pentru o greșeală previzibilă. Poveștile, în forma simplă, nu au fost suficiente pentru el.
Și aici cred că se regăsesc mulți: nu pentru că nu cred, ci pentru că au întrebări care nu se lasă îngropate.
Momentul crizei: când „am făcut ce trebuia” nu mai funcționează
Eu, din munca mea cu oamenii și din ce am văzut în jur, știu că mulți se apropie de spiritualitate în momentele în care ajung jos. Într-un jos al existenței lor. Într-o criză. Și uneori, felul în care au înțeles religia nu le oferă răspunsuri care să-i țină în picioare.
Am dat exemplul unui prieten crescut în creștinism, practicant, care făcea tot ce credea că trebuie. Și la 22 de ani a fost diagnosticat cu cancer. A fost momentul în care, cum spunea el, „s-a certat cu Dumnezeu”. Pentru că nu înțelegea: de ce? de ce eu? de ce sunt pedepsit, dacă eu am făcut ce ținea de mine?
S-a vindecat, dar rana emoțională a conflictului interior cu Dumnezeu a rămas multă vreme.
Și eu văd asta des: oamenii pot să „știe” că există Dumnezeu, se pot ruga mecanic, dar în interior să nu simtă acces. Să se simtă singuri. Părăsiți. Și aici apare ceva profund: relația cu Dumnezeu se oglindește, foarte des, în relația cu tatăl — ca tipar de încredere, de siguranță, de susținere.
Înmormântările și ipocrizia involuntară: ce arată faptele, nu cuvintele
Ștefan a povestit un alt lucru care mie mi s-a părut o oglindă puternică: mergea cu tatăl lui la înmormântări când era copil. Și inevitabil, lumea plângea, era trist, apăsător. Iar el nu înțelegea: dacă credem că omul pleacă dintr-o viață grea într-un loc mai bun, să se întâlnească cu Dumnezeu, de ce îl plângem ca și cum totul e pierdere?
Concluzia lui a fost incomodă, dar sinceră: tristețea aceea arată cât de puțin credem, de fapt, în ceea ce spunem. Că „cred în Dumnezeu” e ușor de rostit când ești în echilibru și iubire, dar în rest mulți se comportă ca și cum nu ar crede. Și nu o spune ca să judece, ci ca să arate diferența dintre declarații și fapte.
Întrebarea care sparge tot: „Unde e Dumnezeu când există rău?”
Apoi am intrat în una dintre cele mai grele întrebări pe care le poartă omul: problema răului.
Unde e Dumnezeu când mor copii de foame?
Unde e Dumnezeu în războaie?
Unde e Dumnezeu în atrocități, în nedreptate, în dezastre naturale?
Cum împaci ideea unui Dumnezeu iubitor și prezent cu realitatea suferinței masive?
Ștefan a spus că e ușor să vorbești teoretic până când te întâlnești cu situația. Până când vezi cu ochii tăi. Și atunci ajungi în locuri mai profunde ale ființei tale.
A adus și dilema lui Epicur, care pornește de la premisa că Dumnezeu e omnipotent, omniscient, omniprezent: dacă Dumnezeu nu elimină răul, atunci cum împaci asta cu omnipotența și bunătatea? Iar oamenii au încercat să răspundă prin teorii teologice (teodicee). Cel mai comun răspuns este „liberul arbitru”.
Dar aici apare o întrebare care pe mine m-a lovit în plex: liberul arbitru al unui dictator este mai valoros decât liberul arbitru al copiilor care mor într-un război? Liberul arbitru al unor bărbați înarmați este mai important decât viața unor femei și copii care nu au ales nimic? De unde până unde „liberul arbitru” și pentru cine?
Și exact aici se blochează mulți oameni: nu pentru că nu există răspunsuri, ci pentru că în forma în care au primit religia, nu au instrumentele să le caute.
Trei categorii de oameni și „matematica” spirituală
Ștefan a împărțit oamenii în câteva categorii simple.
Sunt cei care nu sunt interesați. Au pus povestea cu Dumnezeu într-o cutie pe care scrie „irelevant”. Și își văd de viață. Nimic rău în asta.
Sunt cei care au găsit o comunitate religioasă care le împlinește multe nevoi: prieteni, viață socială, ajutor, apreciere, contribuție. Și e dovedit psihologic că oamenii care aparțin unei comunități și au conexiune regulată pot avea un nivel mai mare de împlinire.
Și sunt cei care își pun întrebări. Care nu se mulțumesc cu răspunsuri de suprafață. Care simt că există mai mult decât li s-a spus și sunt dispuși să caute.
Pentru acești oameni vorbim aici.
Și mi-a plăcut comparația cu matematica: când ai o problemă, ai necunoscute. Dacă ai răbdare să stai cu necunoscutele, le dai de capăt. Pe partea spirituală e la fel: stai cu întrebarea, mergi mai adânc, vezi de unde vine, care e mesajul pentru tine.
The Black Book of Light: de ce acum și cum e structurat
Pentru oamenii care au întrebări profunde, Ștefan a pregătit un curs care se numește The Black Book of Light, pe care îl începe între Crăciun și Anul Nou.
A ales perioada asta pentru că e un moment încărcat de spiritualitate, un moment în care suntem mai conectați cu noi, cu ce e important, cu trecerea dintre ani, cu ideea de start nou. Și pentru că paradigma spirituală are un impact enorm în viața noastră.
Cursul are 4 întâlniri, fiecare de 4 ore.
În prima întâlnire, intră în originile creștinismului. „Where are you from?” — când întâlnești un om, vrei să știi originea. La fel și aici: să poți plasa informația în timp și spațiu. Ștefan spune că va ajunge la informații rare, va arăta documente, va arăta inclusiv ce învață studenții la teologie și lucruri care nu circulă ușor în spațiul public.
În a doua întâlnire, vorbește despre Noul Testament: când a fost scris, de către cine, pentru cine. Și aici a spus foarte direct: ideea că Evangheliile ar fi scrise de Matei, Marcu, Luca și Ioan „ca și cum ai spune că darurile le aduce Moș Crăciun”. Nu ca provocare gratuită, ci pentru că există dovezi arheologice și lingvistice, se văd intervenții ale altor scriitori, se văd stiluri diferite, adaosuri, evoluții de text pe parcursul a două mii de ani.
A menționat și o ramură în teologie numită exegesă biblică, care studiază contextul cultural, social, economic, politic și felul în care apar și se transmit textele.
De aici merge spre ideea de „mistere cerești și povești lumești”: texte scrise pentru oamenii simpli, care nu știau carte, dar și pentru oameni avansați. Și a spus ceva ce mi se pare important: faptul că încă îl citim pe Platon și Aristotel cu dicționarul în mână nu înseamnă că oamenii din vechime erau proști — unii erau extrem de avansați. Și veți face și conexiuni cu știința modernă: astronomie, fizică, optică și altele.
În a treia întâlnire, intră în călătoria sufletelor — călătoria sacră a sufletelor de la Dumnezeu către Pământ și înapoi către Dumnezeu. Și aici, pentru cei care ați fost la webinariile mele și ați văzut desenele mele cu centrul galaxiei, cu sufletul, cu higher mind, spune că va pune toate lucrurile cap la cap și va explica în detaliu simbolurile: ce sunt, de unde vin, ce înseamnă.
În a patra întâlnire, pune lucrurile împreună: recapitulare, întrebări, răspunsuri și „aterizare” înapoi pe Pământ, după o călătorie care merge din urmă cu 5000 de ani până dincolo de Sistemul Solar.
În fiecare întâlnire vom avea și o meditație ghidată, oferită de mine, ca să așezăm informația și să o facem relevantă personal. Vor fi întrebări, interacțiune, și o abordare exploratorie: nu „lasă-mă să-ți spun eu cum stau lucrurile”, ci „uite cum fac research, cum caut, cum pun întrebări, de unde iau informațiile” — și fiecare își trage propriile concluzii.
Ștefan a spus că pentru mulți, acest curs poate fi unul dintre cele mai importante lucruri făcute în ultimii 10–20 de ani, spiritual și intelectual, pentru că îi va provoca să gândească în moduri în care nu au mai gândit.
Piramida nivelurilor: de ce o schimbare spirituală reașază tot
În final, Ștefan a explicat un concept care mie mi se pare genial prin simplitate.
Imaginează-ți un triunghi cu cinci nivele, ca niște etaje:
La bază: mediul (ce e în jurul tău).
Apoi: comportamentele (ce faci zi de zi).
Apoi: abilitățile (ce știi să faci bine).
Apoi: principiile (valorile, ce e important pentru tine).
Și în vârf: identitatea (cine crezi că ești, rolurile tale).
A dat un exemplu: când termini liceul și mergi la facultate, se schimbă un singur cuvânt la identitate. Nu mai ești elev, ești student. Doar un cuvânt. Dar schimbarea se propagă în jos: mediul se schimbă (orașul, oamenii), comportamentele se schimbă (activități, rutină), abilitățile încep să se schimbe, principiile se ajustează.
A numit conceptul piramida nivelurilor neurologice și a spus că peste identitate mai este un nivel: nivelul spiritual, la care foarte puțini oameni au cu adevărat acces. Și dacă o schimbare mică la identitate produce schimbări exponențiale mai jos, o schimbare la nivel spiritual produce un impact și mai mare, pentru că reașază toate celelalte niveluri: identitate, principii, abilități, comportamente și mediu.
Și mie mi se pare asta esența. O schimbare în zona spirituală nu înseamnă că cineva îți ia ceva sau îți dă ceva. Înseamnă că ai ocazia să îți lărgești perspectiva, să pui mai multă ordine în tine. Și când pui ordine acolo, se reașază tot.
Dacă ești genul de persoană care are întrebări profunde — „de unde vin?”, „cine sunt cu adevărat?”, „unde mă duc?” — și simți că ai ajuns într-un punct în care ceea ce știai nu mai este suficient, atunci acest tip de explorare poate fi exact începutul de care ai nevoie.
Iar dacă vrei să afli detalii despre The Black Book of Light, dă click aici: https://monicastefan.craft.me/curs-nou-the-black-book-of-light
Eu sunt foarte entuziasmată de seria asta. Și abia aștept să vă văd între Crăciun și Anul Nou, cu inima deschisă, ca să încheiem anul cu claritate și să îl începem pe următorul cu lumină în minte și în inimă.