Contextul călătoriei și de ce am rămas mai mult în Seul
Am înregistrat acest Spark la câteva ore înainte de plecarea din Coreea de Sud. Planul inițial era să petrecem doar două zile în Seul, în drum spre Bali. După experiența din Mongolia, însă, programul s-a schimbat: vila din Bali devenise disponibilă doar din 1 noiembrie, așa că am decis să stăm aproximativ 10–12 zile în Seul, timp suficient cât să-ți poți face o idee despre un oraș mare, dens, cu straturi moderne și tradiționale suprapuse. Am venit cu multă liniște din Mongolia și, de data asta, am fost mai curioasă de felul în care mă așez eu pe dinăuntru decât de alergatul după obiective turistice.
Primul contact: un fractal al supraviețuirii moderne
La sosire, senzația a fost clară: un fractal al unei supraviețuiri moderne — curat, eficient, ordonat. Și totuși, sub această ordine perfectă, am simțit o neliniște subtilă. Pe măsură ce am explorat cartierul (o zonă bună, preferată de tineri și turiști), primele semne vizibile au fost vitrinele dedicate băuturilor alcoolice în cadrul magazinelor alimentare și colecțiile de sticle goale expuse ca decorațiuni în baruri. Mesajul era peste tot, inclusiv în reclame: „aici se bea”.
Nu judec fenomenul. Îl privesc ca pe o oglindă: când oamenii nu trăiesc în prioritățile lor cele mai înalte, când fac mult „din trebuie” și puțin din inspirație, caută compensații rapide. În Coreea, una dintre oglinzi este alcoolul. Oamenii muncesc, există concurență mare pentru joburi, programul e plin, iar seara se repetă același ciclu: mâncat, băut, somn, reluare. Vineri și sâmbătă – doze mai mari și apoi recuperare până luni. Acesta este unul dintre indiciile că foarte mulți trăiesc în „trebuie”, nu în aliniere.
Oglinzi similare în alte țări: când amorțirea devine normală
Paranteză utilă: aceeași oglindire am văzut-o în țări cu multe case de pariuri și reclame agresive la jocuri de noroc. Unde apar frecvent aceste „evadări”, de obicei oamenii nu trăiesc în împlinire; înlocuiesc inspirația cu stimuli care amorțesc. Coreea face vizibil acest tipar prin alcool; alte locuri, prin alte forme de consum compulsiv.
Oraș plin, copii puțini: performanță versus familie
Pe stradă și în restaurante vezi foarte mulți adulți, dar extrem de puțini copii. Un exemplu simplu: într-o dimineață de duminică, într-un restaurant cu circa 15 mese, doar o familie era cu un copil. Păreau peste medie din punct de vedere financiar. În rest, niciun alt copil. Observația se leagă de un fir mai adânc: cultura orientată spre muncă și performanță „exterioară” lasă tot mai puțin spațiu mental, emoțional și fizic pentru familie. Filmele, distracțiile, confortul — toate pot funcționa ca mecanisme de compensare, astfel încât omul „să nu devină o problemă pentru sistem”.
O cultură puternică a lecturii: educație sau evadare?
Am întâlnit unele dintre cele mai interesante spații dedicate lecturii: biblioteci imense în mall-uri, cu acces liber din mai multe puncte, cu cafenele în interior, cu posibilitatea de a lua o carte, a te așeza și a citi în tihnă. Am văzut și o bibliotecă în aer liber, cu scaune, coșuri de cărți și lămpi pentru citit pe înserat; chiar și o tânără care gonea țânțarii cu o paletă electrică ca să rămână confortul pentru citit. Este impresionant.
Întrebarea care rămâne totuși este dacă această cultură a lecturii funcționează preponderent ca educație sau ca evadare. Beletristică sau non-ficțiune, ambele pot îmbogăți. Dar, în contextul acelui„trebuiei” zilnic, suspectez că o parte consistentă este folosită ca modalitate de a ieși mental din realitatea trăită, la fel ca în cazul filmelor sau a alcoolului.
Oameni amabili, „pensionari care nu expiră” și masca politeții
Oamenii sunt, în general, foarte amabili și dornici să ajute. De mai multe ori au intrat în vorbă cu noi doar pentru că eram străini. Un domn în vârstă, probabil pensionar, s-a oprit la trecerea de pietoni să îmi explice tot drumul până la destinație, chiar dacă îl aveam deja marcat pe hartă — îi simțeam dorința autentică de a fi de folos. Am întâlnit vârstnici care păreau implicați în activități de voluntariat: dirijau traficul, orientau oamenii. Ideea „ești pensionar, dar nu expiri” prinde contur real.
În același timp, rămâne întrebarea dacă o parte din politețe e și „mască”, un mecanism învățat cultural (și familiar și nouă, românilor: „capul plecat, sabia nu-l taie”). Tensiunea de dedesubt există, iar controlul emoțiilor este vizibil.
Densitate, spațiu personal și identitate
Aici intră în scenă densitatea populației și legătura ei cu sănătatea mintală. Am discutat cifre, comparații, exemple. Esențialul este că densitatea ridicată comprimă spațiile exterioare, dar și interioare. Apartamentele sunt mici, cartierele sunt aglomerate (inclusiv pe verticală), cozile foarte dese. Chiar și închiriind un apartament cu trei dormitoare, spațiul total poate echivala cu un singur dormitor generos în Bali. Biroul devine o cameră de 2×1,5 m sau 2×2 m, în care abia îți încap laptopul și agenda.
Această comprimare nu este doar fizică: îți scurtează „orizontul”. Cu cât ai mai puțin spațiu, cu atât simți mai mult supraviețuirea și gândirea pe termen scurt: de la o rată la alta, de la un salariu la altul. Când nu ai loc suficient să te manifești, întrebarea identitară devine inevitabilă: „Cum știi cine mai ești?”. În lipsa unui spațiu exterior generos, oamenii tind să se piardă în relații și să se definească prin ceilalți.
Iluzia prosperității: venituri bune, disconfort interior
Am verificat și componenta tehnică: salariul mediu net, concurența pentru joburi, competiția pentru spațiul locativ. La prima vedere, cifrele par „bune”, dar puse lângă spațiile mici și densitatea mare, ecuația devine alta. Legea dualității își cere partea: poți sta pe plus la bani și pe minus la echilibrul emoțional. Corelațiile dintre densitatea ridicată și problemele de sănătate mintală sunt, conceptual, vizibile: pe măsură ce spațiul scade, crește presiunea psihică.
Apare astfel o formă de supraviețuire aparent prosperă: exteriorul spune „abundență”, interiorul spune „gol”. Este una dintre cele mai mari contradicții pe care le-am văzut într-o țară: o formă de supraviețuire rafinată, funcțională, frumoasă la suprafață, dar lipsită de spațiu pentru suflet, pentru liniște, pentru conectare autentică cu tine.
De la macro la personal: reguli, alegeri și preferințe
Nu aș trăi în Seul pe termen nedeterminat. Aș reveni cu drag ca vizitator, pentru energie și istorie. Am apreciat enorm muzeele, referințele la marile dinastii și felul în care confucianismul a modelat anumite transformări culturale. Dacă ar fi să aleg pentru un an între Coreea și Japonia, aș alege Japonia: oamenii mai interiorizați, un nivel de spiritualitate pe care l-am simțit mai aproape de mine (cu conștiența că există și acolo partea întunecată: datoria aproape „sfântă” și cultura muncii).
Un detaliu personal care m-a bucurat: după ce am anunțat pe social media că sunt în Coreea, m-a contactat Cristina, româncă din Republica Moldova. Am avut două întâlniri care m-au ajutat să înțeleg și mai bine locul. Mi-a plăcut să văd reușita unei nații pe termen lung și faptul că oamenii caută să servească, să fie utili, să se implice — inclusiv la vârste înaintate.
Gândul de final: spațiul ca precondiție pentru viziune
Revin la ideea de spațiu: Cu cât ai mai mult spațiu, cu atât îți dai voie să vezi în timp și spațiu și să nu trăiești în supraviețuire. De aceea mulți caută case mai mari, etaje superioare, priveliști deschise — nu doar pentru confort, ci pentru extensia mentală și emoțională pe care ți-o oferă. Spațiul în afară nu garantează spațiul dinăuntru, dar îl poate facilita. În lipsa lui, riști să te comprimi la nivel de identitate, viziune și sens.
Aceasta este experiența mea cu fractalul Coreei de Sud: un loc în care ordinea, eficiența și performanța îți arată, ca într-o oglindă, cât de ușor putem aluneca din inspirație în „trebuie”, din trăire în supraviețuire — elegantă, funcțională, dar, uneori, fără loc pentru suflet.
Te îmbrățișez,
Monica